FĂ CUNOȘTINȚĂ CU SINELE TĂU CAREȘI AMINTEȘTE

Îmi pot aminti mai ușor versurile unor cântece din anii ’80 decât de ce am intrat în bucătărie. Memă anonimă de pe internet Ia-ți câteva clipe și întreabă-te cine ești cu adevărat în acest moment. Ia în considerare relațiile tale cele mai apropiate, locul de muncă, locația ta geografică, circumstanțele actuale ale existenței tale. Care consideri că ar fi cele mai importante experiențe ale tale de viață – cele care te-au făcut să devii cel care ești azi? Care sunt cele mai profunde convingeri ale tale? Ce alegeri, mari sau mici, bune sau rele, te-au condus în acest loc, în această clipă? Toate aceste alegeri sunt, în mod obișnuit, influențate și, uneori, întru totul determinate de memorie. Pentru a-l parafraza pe psihologul Danny Kahneman, laureat al Premiului Nobel, „sinele tău care trece prin experiențe“ trăiește, dar „sinele care își amintește“ e cel care face alegerile. 1 Uneori, aceste alegeri sunt mici și banale, cum ar fi ce să mănânci la prânz sau ce marcă de detergent de rufe să iei de pe raftul arhiplin al unui supermarket. Alteori, ele sunt forța motrice din spatele unor decizii care îți schimbă viața, începând cu ce carieră vei urma și unde locuiești și până la cauzele în care crezi sau chiar la modul în care îți crești copiii și cu ce fel de oameni vrei să te înconjori. Mai mult, memoria modelează ce simți acum în legătură cu aceste alegeri. Kahneman și alții au demonstrat în numeroase studii că fericirea și satisfacția pe care le obții ca urmare a deciziilor tale nu provin din ceea ce ai trăit, ci mai degrabă din ceea ce îți amintești. Pe scurt, sinele tău capabil să îți acceseze amintirile îți modelează constant – și profund – prezentul și viitorul, influențând aproape fiecare decizie pe care o iei. Ceea ce nu este neapărat un lucru rău, dar înseamnă că trebuie să înțelegem eul care își amintește și mecanismele influenței sale extinse.

Cu toate acestea, dependența permanentă a gândurilor, acțiunilor, emoțiilor și deciziilor noastre de memorie trece adesea neobservată, cu excepția acelor momente în care aceasta ne dezamăgește. Știu asta fiindcă ori de câte ori întâlnesc o persoană necunoscută care descoperă că studiez memoria, cea mai frecventă întrebare care mi se pune este următoarea: „Din ce cauză sunt atât de uituc?“. Inclusiv eu îmi pun deseori aceeași întrebare. Zilnic, uit nume, fețe, conversații, chiar și ceea ce ar trebui în cutare sau cutare moment. Cu toții ne stoarcem creierul încercând să readucem în memorie acele clipe pe care nu ni le putem nicicum aminti și, pe măsură ce înaintăm în vârstă, faptul că uităm poate deveni de-a dreptul înfricoșător. Pierderea severă a memoriei este, fără îndoială, problematică, dar cele mai tipice nemulțumiri și îngrijorări ale noastre legate de faptul că uităm zilnic câte ceva sunt în mare parte determinate de concepții greșite adânc înrădăcinate. Contrar opiniei larg răspândite, cel mai important mesaj pe care ni-l transmite știința care se ocupă cu studiul memoriei nu este nicidecum acela că putem sau chiar că ar trebui să ne amintim mai multe. Problema nu este memoria noastră, ci faptul că avem așteptări greșite în ceea ce privește scopul ei, în primul rând. Nu suntem concepuți să ne amintim totul din trecutul nostru. Mecanismele memoriei nu au apărut pentru a ne ajuta să ne amintim numele persoanei pe care am întâlnit-o la cutare sau la cutare eveniment. Pentru a-l cita pe psihologul britanic sir Frederic Bartlett, una dintre cele mai importante nume din istoria cercetării memoriei, „amintirea exactă este cu totul și cu totul neesențială“. 2