Notă introductivă 

Ernest Jones relatează că această lucrare, fundamentală pentru teoria psihanalitică, a fost elaborată în acelaşi timp cu prezentarea cazului Schreber. În acest eseu se reiau, la un alt nivel, teme dezbătute în „Schiţă a unei psihologii ştiinţifice" – lucrare de pionierat a lui Freud, scrisă folosind o terminologie cvasineurologică şi niciodată publicată în timpul vieţii lui – , precum şi idei dezbătute în capitolul VII din Interpretarea viselor. Problema deosebirii între cele două principii de reglare (principiul plăcerii şi principiul realităţii), care domină procesele primare şi procesele secundare, va fi însă desăvârşită în „Completare metapsihologică la teoria viselor". Am observat de multă vreme că orice nevroză are consecinţa, aşadar, probabil are tendinţa, de a-l împinge pe bolnav în afara vieţii reale, de a-l înstrăina de realitate. Un astfel de fapt nu putea să scape nici observaţiei lui P. Janet; el vorbea de o pierdere „de la fonction du réel" ca despre o caracteristică specială a nevroticilor, fără ca să descopere însă legătura acestei tulburări cu condiţiile fundamentale ale nevrozei.¹ Introducerea procesului de refulare în geneza nevrozei ne-a permis să aruncăm o privire înăuntrul acestei legături. Nevroticul întoarce spatele realităţii, deoarece el o găseşte insuportabilă – în întregime sau în parte. Tipul extrem al acestei întoarceri de la realitate ne este arătat de anumite cazuri de psihoză halucinatorie, în care trebuie să fie negat acel eveniment care a provocat nebunia (Griesinger)². De fapt însă, fiecare nevrotic face acelaşi lucru cu un mic fragment de realitate.³ Se ridică pentru noi sarcina de a cerceta în dezvoltarea sa relaţia nevroticului şi a omului în genere cu realitatea şi de a prelua astfel în structura teoriilor noastre semnificaţia psihologică a lumii exterioare reale. În psihologia întemeiată pe psihanaliză, ne-am obişnuit să considerăm ca puncte de plecare procesele psihice inconştiente ale căror particularităţi ne-au devenit cunoscute prin analiză. Noi le considerăm pe acestea ca fiind mai vechi, mai primare, ca rămăşiţe dintr-o fază de dezvoltare în care ele erau unica modalitate a proceselor psihice. 

Tendinţa supremă de care ascultă aceste procese primare e uşor de recunoscut; ea e desemnată prin termenul „principiul plăcerii şi al neplăcerii (sau, mai scurt, „principiul plăcerii). Aceste procese se străduiesc să dobândească plăcere; activitatea psihică se retrage (refulare) din faţa unor acte ce ar putea provoca neplăcere. Visele noastre nocturne, tendinţa noastră din starea de trezie de a ne elibera de impresiile dureroase sunt resturi ale dominaţiei acestui principiu şi dovezi ale marii sale puteri. Recurg la diferite idei pe care le-am dezvoltat în alte locuri (în secţiunea generală din Interpretarea viselor), atunci când fac supoziţia că starea de linişte psihică a fost tulburată la început de pretenţiile imperioase ale trebuinţelor interioare. În acest caz, ceea ce a fost gândit (dorit) a fost realizat pur şi simplu halucinatoriu, aşa cum se întâmplă încă şi azi în fiecare noapte cu gândurile noastre din vise.⁴ Abia absenţa satisfacţiei aşteptate, dezamăgirea, a avut ca urmare faptul că a fost abandonată această încercare de satisfacere pe calea halucinatorie. În locul acesteia, aparatul psihic a trebuit să se decidă să reprezinte relaţiile reale ale vieţii exterioare şi să năzuiască spre o schimbare reală. Astfel, s-a introdus un nou principiu al activităţii psihice; nu s-a mai reprezentat ceea ce era plăcut, ci ceea ce era real, chiar dacă acesta ar fi putut fi şi neplăcut.⁵ Această introducere a principiului realităţii s-a dovedit un pas cu serioase consecinţe. 1. În primul rând, noile cerinţe au făcut necesară o serie de adaptări ale aparatului psihic, pe care noi, din cauza unei înţelegeri insuficiente şi nesigure, le putem prezenta doar aproximativ.