Cand greierii plang Charles Martin descarca gratis PDF.

M-am lăsat pe uşa din plasă cu arcuri, am întredeschis-o şi am alungat două păsări-colibri care se certau pe mâncarea din dispozitivul special. Sunetul aripilor lor se stinse printre crengile de corn de deasupra şi exact acela a fost momentul în care m-a întâmpinat dimineaţa, cu fascicule de Sunkist1 ce brăzdau, fisurat, linia orizontului. Câteva clipe mai devreme, Dumnezeu zugrăvise cerul cu o mixtură de negru şi bleumarin, după care îl pătase cu rotocoale răsucite de bumbac şi pulverizase răzleţ fire de auriu, mai mari şi mai mici. Mi-am înclinat puţin capul, încercând să sfredelesc cu privirea, ca apoi să mă hotărăsc – cerul arăta ca o uriaşă tejghea din granit, întoarsă cu capul în jos, încadrând întreaga boltă. Poate că Dumnezeu era pe undeva pe-aicea, jos, bându-Şi cafeaua. Singura diferenţă era că El nu era nevoit să citească scrisoarea din mâna mea. Pentru că-i cunoştea dinainte conţinutul. Ceva mai jos de mine, râul Tallulah se întindea fără niciun avertisment, continuu, înspre Lacul Burton, o perdea translucidă, nemişcată de verde, nemânjită de prorele ambarcaţiunilor de lux şi de jet-ski-uri care aveau să-i brăzdeze suprafaţa şi să-i arcuiască o mulţime de cute spre mal de la 7:01 a.m. În câteva clipe, Dumnezeu avea să trimită soarele în sus şi spre vest, de unde avea să strălucească fierbinte, iar spre prânz, lumina-i orbitoare reflectată de apă avea să fie chinuitoare şi plină de viaţă. Am coborât de pe terasa din spate a casei, strângând scrisoarea în mână, şi mi-am croit drum, desculţ, pe treptele din piatră ce coborau la doc. Am păşit de-a lungul digului, simţind răcoarea umedă a negurii escaladându-mi picioarele şi faţa, şi am suit treptele ce duceau spre terasa de sus a casei de pe chei. Mam prelins în hamac şi mi-am întors faţa spre lac, înspre miazăzi, scrutând zarea pe deasupra genunchiului stâng. Mi-am trecut degetul prin inelul mic de alamă legat la capătul unei frânghii scurte şi am tras uşor, începând să mă legăn.

Dacă Dumnezeu era şi El aici, jos, şi-Şi bea cafeaua, probabil că ajunsese deja la a doua cană, pentru că deja lustruise cerul cu Windex2 . Doar fasciculele mai persistau. Emma îmi spusese odată că unii oameni îşi petrec toată viaţa încercând să fugă de Dumnezeu, dorind probabil să ajungă undeva unde El nu fusese încă. Când spunea asta, îşi scutura capul şi zâmbea, întrebându-se de ce oare. Problema e, spunea ea, că oamenii aceştia îşi petrec toată viaţa într-o continuă căutare şi goană, iar când ajung la destinaţie, constată că El trecuse deja pe-acolo. Ascultam liniştea, dar ştiam că nu avea să dureze. Într-o oră, lacul avea să răbufnească de râsetele copiilor cocoţaţi pe camere de cauciuc, de adolescenţi pe schiuri nautice şi de pensionari în bărci de la ponton, înlocuind gâştele canadiene şi plăticile care urmau dâra de fărâmituri de Wonder Bread3 aruncate dis-de-dimineaţă de un iubitor de păsări, şi care acum se împrăştia pe toată suprafaţa apei precum o cărare din cărămizi galbene. Până după-amiază, pe sutele de docuri ce intrau în interiorul lacului, o mulţime de grătare pe cărbuni aveau să ardă la foc mocnit, emanând miros de hot-dog, burgeri, stridii afumate şi cârnaţi picanţi. Iar în curţile şi aleile ce dădeau toate spre lac ca un bol uriaş de salată, oameni de toate vârstele aveau să se arunce pe Slip ’n Slide4 -urile lor, vor încerca să-şi arunce inelele pe tije pe sub copaci, vor sorbi un julep5 cu mentă sau vreo mărgărită6 pe malul apei şi aveau să le bălăngăne picioarele de la etajul al doilea al barăcilor în care-şi ţineau hârcile. Până la 9:00 p.m., aproape fiecare dintre proprietarii caselor de pe malul lacului aveau să-şi fi lansat ceasul anualei umbrele de vacarm sonic, iluminând lacul într-o ploaie de flash-uri de roşu, albastru şi verde. Părinţi cu privirile aţintite în sus; copii chicotind şi gângurind; câini lătrând şi smucindu-se în lanţ; pisici alergând să-şi caute o ascunzătoare; veterani depănând amintiri; şi îndrăgostiţi ţinându-se de mână, alunecând în tăcere în golfuleţe, înotând despuiaţi, la adăpostul apei. Voci în simfonia libertăţii.

Era Ziua Independenţei.

Spre deosebire de tot restul oraşului Clayton din Georgia, eu nu aveam nici artificii, nici hot-dog şi niciun fel de plan să dau foc cerului. Docul meu era cufundat în tăcere şi întuneric, grătarul – rece şi negru de funingine şi cenuşă de demult şi pânze de păianjen. Mie libertatea îmi părea departe. Ca o mireasmă pe care o cunoscusem cândva, dar pe care între timp n-o mai puteam defini. Pentru că dacă aş fi putut, aş fi dormit toată ziua, ca un Rip van Winkle7 modern, aş fi deschis ochii a doua zi şi aş fi întors încă o filă în calendar.

Dar somnul, precum libertatea, mă vizita arareori, şi niciodată pe bune. De cele mai multe ori, scurte moţăieli. În cel mai bun caz două-trei ore. Zăceam în hamac, eu şi cafeaua mea, şi amintirile îngălbenite de vreme. Mi-am aşezat, uşor, cana pe piept şi am luat în mână plicul mototolit, nedeschis. În spatele meu, negura se ridica uşor de pe suprafaţa apei şi se răsucea în fuioare miniaturale ce torceau încet, ca nişte fantome ce se prinseseră într-un dans, spre înalt, printre crengi încovoiate de corn şi aripi de păsări colibri, dispărând la vreo zece metri în aer.