Ideea acestui roman a apărut în decembrie 2003, atunci când Rita Markley, director al Comitetului pentru persoane fără adăpost din Burlington, Vermont, mi-a arătat o cutie plină de fotografii vechi. Frâu poze alb-negru, făcute de un bărbat, el însuși persoană fără adăpost, care murise în garsoniera unde fusese găzduit de fundație. Se numea Bob Campbell și era poreclit Suflețel. Fotografiile erau cu adevărat remarcabile. Întâi, fiindcă omul era indiscutabil un artist, apoi, datorită subiectelor alese. În cele mai multe cazuri nu era greu să îi recunoști pe cei fotografiați – muzicieni, actori, comici, celebrități. Marea parte a pozelor datau de peste patruzeci de ani. Niciunul din noi nu putea înțelege cum de cineva care fotografiase personalități ale anilor ’50 și ’60 ajunsese într-un cămin pentru cei fără adăpost din nordul statului Vermont. Pe cât știam, nu avea rude, așa că nu aveam idee pe cine am putea întreba. De fapt, e de presupus că Bob Campbell ajunsese un om al străzii dintr-unul din miile de motive pentru care atâția alții au ajuns astfel: boli mintale, dependența de droguri, ghinion pur și simplu. Suntem tentați să îi condamnăm pe oamenii străzii și să îi considerăm singurii vinovați pentru situația în care au ajuns. Uităm că, înainte să decadă, cei mai mulți dintre ei au avut vieți la fel de așezate ca ale noastre. Fotografiile din această carte stau mărturie: au fost făcute de Campbell înainte de a sfârși ca vagabond în Vermont. De aceea, sunt recunoscător Comitetului pentru persoane fără adăpost din Burlington fiindcă mi-a permis să folosesc fotografiile în cartea mea. Desigur, Bobbie Crocker, fotograful devenit om al străzii în acest roman, este un personaj imaginar. Fotografiile pe care le veți vedea în carte sunt însă adevărate.

Laurel Estabrook a fost cât pe ce să fie violată în toamna când intrase în al doilea an de colegiu. Ba chiar a fost o minune că a scăpat cu viață. Nu a fost una dintre acele întâlniri amoroase cu un băiat chipeș, student la Universitatea din Vermont, întâlniri care sfârșesc cu un viol după câteva ore petrecute lângă un butoiaș cu bere. A fost un atac violent, terifiant, comis de bărbați mascați – da, au fost doi – cu fețele acoperite cu cagule de lână, care nu lăsau să li se vadă decât ochii și rânjetul larg. Un atac despre care îți închipui că se întâmplă doar femeilor din alte state, undeva, departe, unor victime ale căror figuri le vezi la știrile de dimineață și ale căror mame deznădăjduite, pustiite de durere, sunt intervievate de reportere absurd de frumoase.

Mergea cu bicicleta pe un drum de țară care traversa o pădure, cam la douăzeci de mile nord-est de colegiu, într-un oraș cu nume rău prevestitor și oximoronic: Underhill1 . La drept vorbind, numele nu îi păruse amenințător decât după ce fusese atacată. Și tot după aceea se ferise cu strășnicie să mai pună piciorul în acel loc. Era întro duminică, pe la șase și jumătate după-amiaza, a treia duminică la rând când încărcase bicicleta de munte cu care făcuse multe excursii în portbagajul mașinii Taliei, colega ei de cameră, și condusese până la Underhill. De acolo plecase cu bicicleta într-o plimbare de multe mile pe drumurile forestiere care străbăteau pădurea din apropiere.

La vremea aceea, peisajul i se părea încântător: o pădure de basm, mai degrabă ca în poveștile lui Lewis decât ale fraților Grimm, în care frunzele arțarilor nu se înroșiseră încă de tot. Era o pădure tânără, un hățiș de arțari, stejari și frasini, printre rădăcinile cărora, nu departe de drum, se iveau rămășițele unor ziduri de piatră. Nu semăna nicidecum cu cartierele elegante din Long Island unde copilărise – vile luxoase cu pajiști perfecte, la doar câteva străzi depărtare de străzile luminate de reclame, unde, în malluri nesfârșite, găseai orice, de la restaurante fast-food la magazine de mașini străine și clinici de slăbit. Desigur, după întâmplarea aceea, amintirile ei despre pădurile din Vermont nu au mai fost aceleași, tot așa cum numele orașului din apropiere a căpătat o conotație sinistră. Mai târziu, când se gândea la drumurile și dealurile acelea – unele părând prea abrupte pentru mersul cu bicicleta, dar pe care ea le urcase pe două roți – își dădea seama că îi veneau în minte doar făgașele pe care sălta bicicleta și senzația copleșitoare că frunzișul bogat o împiedica să vadă îndeajuns, că pădurea era prea deasă ca să mai fie frumoasă. Chiar și mulți ani după aceea, atunci când se străduia să găsească somnul prin meandrele treziei, i se întâmpla să vadă acea pădure despuiată de frunze și atunci în fața ochilor îi apăreau doar degetele mestecenilor, lungi și noduroase. În ziua aceea, la ora șase și jumătate, soarele abia apusese și în aerul deodată rece se simțea o boare de umezeală. Nu își făcea griji din cauza întunericului, fiindcă lăsase mașina prietenei ei într-o parcare cu pietriș, chiar lângă șosea, la cel mult trei mile distanță. Lângă parcare era o casă de care era lipit un garaj. Casa avea o singură fereastră, deasupra garajului – semăna cu un ciclop făcut din șindrilă și sticlă.

Avea să ajungă acolo în zece, cincisprezece minute. Acum auzea cum se întețește vântul printre copaci. Era îmbrăcată cu pantaloni negri, până la genunchi, așa cum poartă cicliștii, și un jerseu având imprimată pe piept o sticlă de tequila care părea fosforescentă. Nu o încerca vreun sentiment de teamă. Se simțea, deși poate că nu se gândea anume la asta, ușoară, sănătoasă și puternică. Avea nouăsprezece ani. În acel moment, o dubă trecu pe lângă ea. Nu o mașină cu portbagaj, ci o dubă adevărată. O dubă din acelea în care, atunci când nu ai de ce să te temi, găsești înăuntru țevi, sârme și unelte de instalator; altminteri, sunt pline de instrumentele perverse ale violatorilor în scrie și ucigașilor însetați de sânge. Avea ferestre mici, ca niște hublouri, deasupra roților din spate, iar când mașina trecuse pe lângă ea, băgase de seamă că fereastra de lângă scaunul pasagerului era acoperită cu o pânză neagră. Când duba se opri în scrâșnet de roți la vreo patruzeci de metri în fața ei, înțelese instantaneu că e la ananghie. Și cum să nu înțeleagă? Crescuse în Long Island – odinioară o mlaștină mărginită de un lanț muntos și populată de dinozauri, devenită în zilele noastre o limbă uriașă de nisip, de forma unui somon – o pepinieră stranie de unde ieșiseră Joel Rifkin (ucigașul a șaptesprezece femei), Colin Ferguson (masacrul de pe linia ferată Long Island-New York), Cheryl Pierson (își convinsese colega de liceu să îi omoare tatăl), Richard Angelo („îngerul morții” de la spitalul Bunul Samaritean), Robert Golub (mutilase copilul vecinilor, în vârstă de treisprezece ani), George Wilson (l-a împușcat pe Jay Gatsby în piscina din casa acestuia), John Esposito (a ținut o fetiță de zece ani prizonieră într-o cameră sub pământ) și Ronald Defeo (și-a omorât familia în Amityville). De fapt, chiar dacă nu ar fi crescut în West Egg, insula îmbogățiților de dată recentă, tot s-ar fi înspăimântat atunci când duba opri pe drumul pustiu, drept în fața ei. Într-o astfel de situație, orice fată ar fi simțit că i se face părul măciucă.

Descarca Dublă constrângere de Chris Bohjalian in format pdf.