Aceştia sunt câţiva oameni care au scris cărţi în care au arătat ce au făcut şi de ce anume au făcut ceea ce au făcut: John Dean. Henry Kissinger. Adolph Hitler. Caryl Chessman. Jeb Magruder. Napoleon. Talleyrand. Disraeli. Robert Zimmerman, cunoscut şi sub numele de Bob Dylan. Locke. Charlton Heston. Errol Flynn. Aiatolahul Khomeini. Ghandi. Charles Olson. Charles Colson. Un gentleman din perioada victoriană. Doctorul X. Mulţi oameni sunt de părere că şi Dumnezeu a scris o Carte, sau mai multe Cărţi, în care a arătat ce a făcut şi - într-o oarecare măsură - de ce anume a făcut ceea ce a făcut. Şi, din moment ce majoritatea acestor oameni cred că specia umană a fost creată după trupul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci El poate fi considerat o persoană... sau, mai bine zis, o Persoană. Aceştia sunt câţiva oameni care nu au scris cărţi despre ce au făcut... şi ce anume au văzut: Cel care 1-a îngropat pe Hitler. Cel care i-a făcut autopsia lui John Wilkes Booth. Cel care 1-a îmbălsămat pe Elvis Presley. Cel care 1-a îmbălsămat - foarte prost, după părerea antreprenorilor de pompe funebre - pe Papa Ioan al XXIII-lea. Cei vreo patruzeci de ciocli care au curăţat Jonestown, cărând de-acolo saci plini cu cadavre, strângând paharele de hârtie cu ţepuşe, folosite şi de îngrijitorii din parcuri când adună gunoaiele, împrăştiind muştele. Cel care 1- a incinerat pe William Holden. Cel care a acoperit cu aur cadavrul lui Alexandru cel Mare, ca să nu putrezească. Cei care i-au mumificat pe faraoni. Moartea este un mister, iar înmormântarea este un secret.

Louis Creed, care şi-a pierdut tatăl la vârsta de trei ani şi care nu şi-a cunoscut niciodată bunicul, nu îşi închipuise că o să-şi descopere un nou tată tocmai când se apropia de vârsta de mijloc, însă exact asta s-a întâmplat... deşi îl numea prieten pe omul acesta, aşa cum trebuie să facă orice adult atunci când găseşte, relativ târziu în viaţă, o persoană care ar fi putut să-i fie tată. L-a cunoscut în seara în care, împreună cu soţia şi cei doi copii ai săi, s-a mutat în casa mare şi albă din Ludlow. Tot cu ei s-a mutat şi Winston Churchill. Church era motanul fiicei sale, Eileen. Comitetul universitar însărcinat cu găsirea unei case la o distanţă care să permită naveta zilnică spre campusul universitar se mişcase îngrozitor de încet, iar treaba se dovedise mult mai complicată decât se crezuse la început. Şi, în timp ce se apropiau de locul în care Louis îşi închipuia că s-ar afla casa respectivă (toate bornele erau aşa cum trebuia să fie...

la ţel ca semnele cereşti în noaptea dinaintea asasinării lui Cezar - fu gândul lugubru care îi trecu prin minte), erau cu toţii extenuaţi, încordaţi şi nervoşi. Lui Gage îi ieşeau dinţii şi se foia mai tot timpul. Nici chip să doarmă, indiferent cât de mult l-ar fi legănat şi i-ar fi cântat Rachel. L-a îmbiat chiar să-1 alăpteze la sân, deşi nu era încă ora pentru cină. Se dovedi că Gage îşi cunoştea programul de masă tot aşa de bine ca mama sa - chiar mai bine - şi o muşcă iute cu dinţii lui cei noi. Rachel, care nu era încă pe deplin convinsă de avantajele acestei mutări în Maine, de la Chicago, unde locuise întreaga ei viaţă, izbucni în plâns. Imediat i se alătură şi Eileen. În spatele dubiţei, Church continua să se plimbe neliniştit, aşa cum făcuse în toate cele trei zile cât durase călătoria de la Chicago. Îi înnebunise cu urletele lui cât timp îl ţinuseră în cuşcă, dar, după ce iau dat drumul, în cele din urmă, fâţâiala acestuia îi enervă la fel de tare. Parcă şi lui Louis îi venea să plângă. În minte îi încolţi o idee nebunească, însă atrăgătoare: o să le propună să se întoarcă la Bangor şi să mănânce ceva, în timp ce aşteptau camionul care le transporta mobila şi, atunci când cei trei ostatici într-ale norocului său aveau să coboare din maşină, o să apese pedala de acceleraţie până la refuz şi să plece unde o să vadă cu ochii, fără să se uite înapoi, pe când uriaşul carburator al dubiţei o să înfulece lacom benzina scumpă. Avea să se îndrepte către sud, până la Orlando, Flora, unde să-şi găsească un post de medic la Disney World, sub un nume fals. însă înainte de-a intra pe autostradă - Drumul Naţional 95, vechi şi urât, în direcţia sud - o să oprească maşina şi să izgonească şi afurisitul ăsta de motan. După ce luară ultima curbă, în faţa lor se înălţă casa pe care numai el o văzuse până atunci.

Când fusese propus pentru postul de la Universitatea statului Mâine, venise cu avionul să aleagă din cele şapte variante pe care Consiliul universităţii le găsise pentru ei, şi se decisese asupra acesteia: o casă mare şi veche, în stil colonial Noua Anglie (însă proaspăt renovată şi modernizată, ale cărei costuri de întreţinere, deşi îngrozitoare, nu depăşeau costurile normale pentru un asemenea consum); avea trei camere mari la parter, alte patru la etaj şi o magazie mare, ce putea fi transformată, mai târziu, în alte camere de locuit. Iar toată clădirea era înconjurată de o bucată de gazon bogat, verde şi suculent, chiar în căldura toridă a lunii august. În spatele casei se întindea o câmpie pe care copiii se puteau juca, iar dincolo de aceasta începea pădurea, ce părea nesfârşită. Proprietatea cu pricina se învecina cu nişte terenuri aflate în proprietatea statului, îi explicase agentul imobiliar, însă nu existau proiecte de dezvoltare urbană în această zonă pentru viitorul apropiat. Urmaşii tribului indienilor Micmac au emis pretenţii privind aproximativ opt mii de acri* de teren în Ludlow şi în oraşele de la est, şi s-ar fi putut ca acest litigiu complicat, în care erau implicate, deopotrivă, guvernul local şi cel federal, să dureze până în secolul următor.

Descarca Cimitirul animalelor de Stephen King in format pdf.