Exista o legendă care plutea deasupra acelui loc. Una dintre cele care se cuibăresc prin meleaguri asemenea unui miros persistent. Se spunea că pe când era toamnă târzie, înainte ca ploile să se transforme în zăpadă, lacul din Alpi răspândea aburi înfricoșători. Se ridicau precum vaporii de apă și urcau povârnișul alături de negura dimineții, pe când cerul se reflecta în luciul apei. Era paradisul care se oglindea în infern. Atunci se putea auzi șuierul prelung, ca un urlet de lup, învăluind clădirea ce data de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ridicată pe malul estic. Școala. Astfel era cunoscută în zonă, însă zidurile acelea, de-a lungul timpului, își schimbaseră de multe ori întrebuințările și denumirile: reședință imperială de vânătoare, comandament nazist, preventoriu destinat copiilor tuberculoși. Acum, holurile cu pereți coșcoviți, stucaturi decolorate și ecouri de pași solitari erau cufundate în liniște. În noiembrie însă, șuierăturile acelea se desprindeau din ceață și se înălțau de-a lungul ferestrelor de la etajele superioare până la acoperișul strălucind de brumă. Totuși, legendele sunt potrivite numai pentru copii și vârstnicii melancolici, din fire sensibili. O știa prea bine și Agnes Braun. Școala îi era casă de prea multă vreme încât să se mai lase tulburată de un vuiet nocturn. Cunoștea scârțâiturile fiecărei scânduri, fiecărei conducte ruginite din spatele pereților, deși majoritatea etajelor fuseseră acum închise, iar ușile camerelor, baricadate cu mese și cuie. De când clădirea devenise orfelinat, fondurile alocate de stat erau din ce în ce mai firave, iar cetățenii particulari nu se arătau dornici să contribuie cu donații oricât de mici. Agnes trecu prin bucătăria aflată la demisol, între cămară și spălătorie. Împingea un cărucior, manevrând cu atenție recipientele din care, în numai câteva ore, urmau să iasă vapori soioși. În clipele acelea, în care noaptea se împletea cu ziua, era singură. Îi țineau companie doar umbra unui șobolan furișat și siluetele carcaselor de animale atârnate în fosta încăpere cu rol de răcitor. Folosi ascensorul pentru mărfuri ca să ajungă la primul etaj, aripa clădirii de care era responsabilă. De la o vreme, această îndatorire îi provoca un disconfort pentru care nu avea o denumire, ca o neliniște latentă care întârzia să se declanșeze. Ascensorul trosni sub greutatea ei și a căruciorului. Lanțurile și funiile începură să scârțâie. Cabina vibră și porni să urce, apoi se opri după numai câțiva metri în urma unei zguduituri. Agnes deschise ușa din plasă metalică. Holul de la primul etaj era un coridor lung, de un albastru prăfuit, pătat de umezeală și flancat pe o parte de ferestre mari. Un canat al ferestrei se trântea ca într-un ritm propriu. Femeia se îndepărtă de cărucior ca s-o închidă. Geamul era rece și opac. Îl șterse cu mâna, desenând ceva asemănător unui hublou. Zorile luminau satul așezat în vale. Acoperișurile caselor erau plumburii, ca pietrele de mozaic. Mai sus, la o mie șapte sute de metri deasupra nivelului mării, între așezarea omenească și Școală, întinderea încremenită de apă căpăta nuanțe de roșu în tăvălugul de negură. Cerul, în schimb, era senin. Agnes știa însă că soarele nu avea să încălzească în ziua aceea luminișul abrupt. O înțelesese încă de când coborâse din pat și o cuprinsese durerea de cap. Ceața se ridica pentru a învălui totul în jur: lumina, sunetele, până și mirosurile se impregnau de aerul stătut al locului, cu miasmă de oase. Și din meandrele sale, care păreau că se agață de iarba chircită de ger și prind viață, se desprindeau tânguirile. „Suspinele morților“, se gândi Agnes. Era vântul, Buran, care bătea puternic dinspre nord-est. Născut în stepele îndepărtate, străbătuse mii de kilometri pentru ca apoi să se năpustească în vale, urlând peste malurile râului până la marginea pădurii, învolburându-se în luncă, șuierând, pentru ca în cele din urmă să se izbească de stânci. Nu era decât vântul, își zise. Pendula de la intrare bătu de șase ori. Se făcuse târziu, dar Agnes nu se mișcă. Știa că zăbovea și cunoștea motivul. „O impresie“, își spuse. „Nu este decât o impresie.“ Își strânse mâinile în jurul mânerului din oțel al căruciorului cu recipiente. Acestea scoaseră un clinchet când hotărî să se îndrepte către ușa din capătul holului. Vizuina. Un gând neașteptat îi provocă dureri de stomac: era întradevăr o vizuină. În asta se transformase în ultimele săptămâni. Forfotea și robotea la o muncă umilă, misterioasă, asemenea unei insecte harnice care se pregătea de metamorfoză. Agnes știa ce se întâmplă în camera aceea, chiar dacă nu era în stare să explice. Nu vorbise cu nimeni, nici măcar cu directorul: n-ar fi crezut-o în toate mințile. Își strecură mâna în buzunarul uniformei, iar degetele atinseră materialul aspru al glugii. O scoase și și-o puse pe cap. Plasa fină îi acoperea fața și ochii, învăluind lumea din exterior. Aceasta era regula. Intră.