Legături de sânge e unul dintre primele mele romane. Bazele şi personajele erau deja creionate cu mult înainte ca prima carte pe care am scris-o, Omaha Crimes, să fie publicată. Dacă ar fi să mă întorc și mai mult pe firul memoriei, Legături de sânge e prima poveste pe care am inventat-o. S-a născut dintr-o constatare simplă, ceva ce vi s-a întâmplat poate și dumneavoastră: vă intersectați cu cineva și, o clipă, vi se pare că-l recunoașteți... înainte să vă dați seama că e o prostie și să realizați: acel cineva, o știți prea bine, a murit. Imaginația a luat-o înaintea rațiunii. Silueta, umbra, vocea, râsul acelea nu pot fi ale bunicului, ale prietenului din copilărie, ale fostului vecin. Acest roman s-a născut tocmai din senzația asta răscolitoare. Când am început să lucrez din nou la Legături de sânge, la mai bine de zece ani după ce l-am scris, am sesizat cu surprindere că romanul cuprindea deja o mare parte din temele cărților ce i-au urmat: căutarea identității, desigur, legăturile de familie, adolescența, dar și manipularea, faptele aparent iraționale care într-un final se dovedesc cât se poate de logice; de asemenea, o apetență pentru situațiile fără ieșire, o insulă, un labirint ce se deschide spre a fi explorat, care nu poate fi evitat și ale cărui cotloane tăinuiesc temeliile unei identități profunde, ascunse și, în cele din urmă, ieșite la iveală. Dincolo de intrigă în sine, cartea era și o ocazie bună de a schiţa o galerie de personaje, mai mult sau mai puțin secundare, fiecare aducând însă o tuşă cu totul aparte de fantezie, de umor, de diferenţă... Astfel, îmi sunt nespus de dragi Delpech, Clara, Madiha, Armand... La fel ca majoritatea romanelor mele, primele cel puțin, și Legături de sânge se delectează jucându-se cu Istoria, reprezentată aici de Nebunia Mazarin: eroii sunt în căutarea unei comori, au o hartă încifrată, se rătăcesc în galerii subterane... În acest sens, Legături de sânge poate părea un roman inițiatic, luminos și ludic. Eu, dimpotrivă, îl consider cel mai personal roman al meu. Îmi place eleganța cu care disimulează cruzimea și gravitatea destinului deznădăjduit al lui Colin, protagonistul adolescent ce nu poate avea încredere în nici un adult și care e prins într-o vânătoare de comori cu peripeții. Legături de sânge a apărut inițial în 2009, într-un tiraj de câteva mii de exemplare, epuizat de mult. Cu ocazia reeditării, nu am intervenit decât în mică măsură, aducând numai mici rectificări. Am ținut, pe de altă parte, să fac o modificare importantă: în prima versiune, Colin era însoțit de doi prieteni, cu care forma o gașcă veselă de trei băieți, iar cu timpul mi-am dat seama că aceasta fusese direct inspirată de taberele în care mergeam eu în adolescenţă și de lecturile din copilărie. Lipsea, desigur, un personaj feminin care să i se alăture în această cursă. Madiha îmi stăruia în minte de ani întregi, o eroină care să completeze povestea și să formeze cu ceilalţi doi un triunghi, Armand-Madiha-Colin, mult mai captivant. Oare am făcut o alegere bună? Cei care au citit ambele versiuni să-mi spună asta... Mi-e foarte dragă delicatețea acestui roman, tulburată de o intrigă coșmarescă. Îmi place că este mai greu de încadrat într-o categorie anume, spre deosebire de alte romane ale mele, și că devine o carte ce se adresează tuturor generațiilor de cititori, complexă și palpitantă pentru publicul tânăr, în aceeași măsură în care poate fi provocatoare și crudă pentru ceilalți. Dacă este romanul cel mai personal din câte am scris, Legături de sânge este până acum şi singurul a cărui acţiune se desfăşoară într-un loc imaginar. Să fie tocmai acesta paradoxul? De la imaginar la fantastic nu-i un drum chiar atât de lung. Nici un alt roman nu mi-a îngăduit, prin construcţia ficţională, să depăşesc limitele realităţii mele. Fără el, celelalte n-ar fi putut exista.