Soarele coboară sub arcadele zdrobite ale gării Lehrter Bahnhof în timp ce o traversez. O briză tăioasă de sfârșit de toamnă gonește porumbeii de pe grinzi. Îmi strâng paltonul mai bine pentru că este frig. Este marți seara și nu sunt foarte mulți oameni, căci nu mai vin trenurile de navetiști care să aglomereze peroanele. Pe cea mai îndepărtată șină din dreapta, se află un singur vagon, mut și întunecat. Mă mirase telegrama prin care eram anunțată că Stefan se întorcea cu trenul. Nu prea mai existau trenuri de când bombardaseră Aliații căile ferate. Cel puțin asta scrie în ziare – trenurile nefuncționale și blocada navală britanică sunt scuze oferite pentru orice, de la lipsa țevilor noi pentru a beneficia din nou de apă curentă, problemă care ne-a obligat să folosim exteriorul ca acum un secol, până la imposibilitatea de a găsi lapte proaspăt. Acum, când mă uit la gara pustie, mai că-mi vine să cred scuza asta. Parcă-i și văd figura lui Stefan. Au trecut mai bine de patru ani de când neam luat rămas-bun pe acest peron și el purta la gât ghirlanda de flori proaspete culese de mine. – Nu pleca! mă rugasem de el pentru ultima oară. Stefan nu era făcut să lupte. Avea o față rotundă, blândă, cu ochi mari și căprui, care sugerau că nu ar face rău nimănui. Dar era prea târziu. Cu două săptămâni în urmă, se înrolase înainte să se facă orice recrutare și venise acasă cu documentele care-i cereau să se prezinte. Războiul avea să se termine repede, așa spunea toată lumea. Sârbii călare, cu săbiile lor, nu se puteau pune cu tancurile și cu avioanele kaizerului. Lupta avea să se încheie în câteva săptămâni și, până atunci, toți băieții voiau să aibă și ei parte de glorie. Mă uit peste umăr, pe lângă chioșcul care își trage obloanele și de unde vine un miros de nechezol rânced, la ușile gării, care scârțâie ori de câte ori vântul le închide și le deschide. Ar fi trebuit să vină cineva mai distins decât mine să-l întâmpine pe Stefan. Este soldat, rănit pe front. Mai bine zis, este singurul tânăr din enclava noastră de evrei din Berlin care a plecat la luptă și s-a și întors. Nu știu la ce mă așteptam, nu tocmai la fanfară și la reporteri, dar poate măcar la o mică delegație din partea consiliului local de război, însă grupul veteranilor, impozant pe vremuri, se dizolvase. Nu mai vrea nimeni să fie identificat ca soldat, ca să înfrunte întrebările și uităturile pline de reproș că nu și-au făcut treaba ca lumea. Trec cincisprezece, apoi douăzeci de minute. Strâng mai tare mănușile din piele fină, din care am reușit să scot un ghem umed și boțit. Mă abțin cu greu să nu mă fâțâi și pornesc spre ghișeu, ca să întreb ce se știe despre următoarea sosire. Ocolesc un căruț de bagaje, răsturnat și abandonat în mijlocul gării. Mi se agață fusta, mă opresc și mă întorc, ca să-mi desprind tivul. Nu se agățase de vreun cui sau de vreo scândură, ci de un bărbat murdar, cu părul lung, care stă pe jos și care în loc de piciorul drept are un mănunchi fetid de bandaje