Cred că Zaharia Stancu nu și-a închipuit vreodată că, după 110 ani de la istoria narată în „Desculț”, nepoata personajului care se îneacă, va scrie. Copila care citea pe nerăsuflate cărțile pentru varsta ei (îmi amintesc, încă, încantarea cu care am citit povești, „Ultimul mohican”, poeziile pentru copii, „Fata din dafin”, „Legenda valahă”, de exemplu), a trecut fară efort, pe la 13 ani, la Tolstoi pentru că se plictisea de jocurile copilăriei și le simțea ca pe o pierdere de timp. Primul exercițiu de răbdare a fost să citesc paginile întregi cu descrieri din „Război și Pace”. A fost o provocare: ori renunț să termin cartea, ori rezist paginilor interminabile descriind marșurile prin păduri ale trupelor, culorile și detaliile uniformelor, dar descopăr finalul cărții. În acea vară m-am hrănit cu micile cărți de buzunar, de un albastru deschis, din biblioteca unchiului meu, profesor de romană, într-un sat pierdut din sud. Tot el a fost primul care a citit poeziile pe care le scriam, la varsta fiicei mele, într-un caiet cu coperți de un verde ciudat, cu literele care atatea dureri de cap îmi dădeau la orele de caligrafie. Așa se deschise pentru mine, după aceea, ușa bibliotecii lui. Caietul l-am pierdut pentru un timp pană ce, într-o zi, căutand ceva în podul casei bunicilor, l-am găsit. Femeie în toată firea, atingandu-l și curățandu-l de praf, am retrăit sentimentul cand, în diminețile de Crăciun, îmi deschideam cu înfrigurare cadourile, oricat de simple sau sărăcăcioase erau, în acele vremuri. Mi-l aminteam și doream să-l găsesc de atat de mult timp. Și l-am găsit doar ca să dispară din nou, de data asta pentru totdeauna. Oricat de mult l-am căutat în urmă cu patru ani, ca să-l arăt copiilor mei, nu l-am găsit.