Veneau dinspre sud, o dată cu răsăritul, pâlpâind ca spectrele unui miraj deşertic, lunecând pe apa ce scânteia sub razele de soare. Velele dreptunghiulare din bumbac ale flotilei de ambarcaţii atârnau fără viaţă sub azurul nepăsător al cerului. Nu se rostea nici o comandă, ci echipajele vâsleau într-o tăcere stranie. În văzduh un şoim se prăvălea în picaje şi se înălţa, ca şi cum i-ar fi călăuzit pe cârmaci spre insula aridă care se ridica în mijlocul mării.

Ambarcaţiile erau construite din mănunchiuri de trestii legate laolaltă şi arcuite în sus, la extremităţi. Şase asemenea mănunchiuri formau coca, a cărei chilă şi traverse erau din bambus. Prova şi pupa înălţate aveau formă de şerpi cu capete de câini, cu boturile îndreptate spre cer, de parcă ar fi urlat la Lună. Căpetenia flotei şedea pe un jilţ asemănător unui tron, instalat pe prova ascuţită a plutei conducătoare. Purta tunică din bumbac, ornată cu plăcuţe de turcoaz şi mantie din lână cu broderii multicolore. Capul îi era acoperit de un coif cu panaş şi de o mască din aur, iar podoabele din urechi, colierul masiv şi brăţările de pe mâini sclipeau, de asemenea, gălbui sub razele soarelui. Până şi încălţările sale erau confecţionate din aur. Cu adevărat impresionant era însă faptul că mateloţii purtau podoabe nu mai puţin magnifice. De pe ţărmul roditor al mării, băştinaşii din tribul local au privit cu teamă şi uimire flota străină care pătrundea în apele lor. Nu încercaseră să-şi apere teritoriul de invadatori. Ei erau simpli vânători şi culegători, care prindeau iepuri în capcane, pescuiau şi culegeau recolta puţinelor plante şi arbuşti pe care îi sădeau. Aveau o cultură arhaică, diferită în mod ciudat de cele ale vecinilor din răsărit şi din miazăzi, care clădiseră imperii întinse. Trăiau şi mureau fără să construiască temple masive închinate zeilor, iar acum priveau fascinaţi etalarea de opulenţă şi forţă care traversa apa.

Pentru toţi flota însemna apariţia miraculoasă a unor zeităţi ale războiului din tărâmul spiritelor. Străinii misterioşi nu i-au băgat în seamă pe oamenii adunaţi pe ţărm, ci au continuat să vâslească spre destinaţia lor. Se aflau 7 într-o misiune sfântă şi ignorau orice le-ar fi putut distrage atenţia. Îşi propulsau impasibil ambarcaţiile şi nici măcar unul dintre ei nu a întors capul pentru a-i privi pe spectatorii înmărmuriţi. Se îndreptau direct spre pantele abrupte şi stâncoase ale muntelui micuţ care forma insula ce se ridica la 200 de metri peste suprafaţa mării. Insula era nelocuită şi aproape complet lipsită de vegetaţie, iar băştinaşii de pe uscat o numeau „Uriaşa moartă”, deoarece creasta lungă şi scundă a muntelui aducea cu trupul unei femei cufundate într-un somn veşnic. Soarele sporea iluzia, conferindu-i un nimb de o strălucire nepământeană. În scurt timp echipajele înveşmântate sclipitor şi-au oprit plutele pe o plajă micuţă acoperită cu pietriş, care se deschidea într-un canion îngust. Au coborât velele ţesute cu desenele gigantice ale unor animale fantastice, simboluri ce sporeau şi mai mult teama tăcută şi respectul băştinaşilor care priveau şi au început să descarce pe ţărm coşuri mari din trestie şi vase de ceramică. Pe toată durata zilei, încărcătura din ambarcaţii a fost stivuită într-o grămadă imensă, dar ordonată. Seara, când soarele a coborât spre apus, activitatea de pe insulă nu a mai putut fi urmărită de pe malul mării şi prin beznă răzbăteau doar pâlpâiri slabe de lumină. În zorii celei de-a doua zile, flota continua să fie pe plajă, iar mormanul uriaş nu fusese clintit. În vârful muntelui de pe insulă, au muncit fără preget pietrari, asaltând o stâncă gigantică. În următoarele şase zile şi nopţi, folosind răngi şi dălţi de bronz, ei au trudit, ciocănind şi spărgând stânca, până ce aceasta a căpătat treptat forma unui jaguar fioros, înaripat şi cu cap de şarpe. După ce au terminat de dăltuit şi şlefuit, fiara teribilă părea gata să se desprindă printr-un salt din roca în care fusese cioplită. În tot acest răstimp, încărcătura de coşuri şi vase a flotei a fost transportată, puţin câte puţin, până a dispărut complet de pe ţărm. Iar apoi, într-o dimineaţă, când au privit spre insulă, băştinaşii n-au mai zărit nici un semn de viaţă.

Oamenii enigmatici din miazăzi şi flota lor de plute dispăruseră, plecând la adăpostul nopţii. Doar jaguarul-şarpe cel impunător, cu colţi curbaţi, dezgoliţi gata să muşte şi ochi înguşti aţintiţi peste dealurile ce se întindeau la nesfârşit dincolo de marea micuţă, rămăsese să amintească de trecerea lor pe acolo. Nu după mult timp curiozitatea a învins teama. În după-amiaza 8 zilei următoare, cu îndrăzneala sporită de o băutură autohtonă, patru bărbaţi din principalul sat de pe coasta mării s-au desprins de mal într-o pirogă şi au vâslit spre insulă, pentru a cerceta. După ce au acostat pe plaja micuţă, au fost văzuţi intrând în canionul îngust ce pătrundea în munte. Toată ziua aceea şi ziua următoare, prietenii şi rudele le-au aşteptat cu înfrigurare întoarcerea, dar bărbaţii n-au mai fost zăriţi niciodată. Până şi piroga lor a dispărut. Spaima băştinaşilor a sporit atunci când o furtună puternică sa abătut pe neaşteptate asupra mării micuţe, transformându-se într-o vijelie furioasă. Soarele a dispărut şi cerul a devenit mai negru decât îl văzuse cineva vreodată. Bezna înspăimântătoare a fost însoţită de un vânt teribil care, vuind şi răscolind marea, a distrus satele de pe ţărm. Părea că se dezlănţuise o bătălie a cerurilor. Violenţa a biciuit coastele cu o furie de necrezut. Băştinaşii au fost convinşi că zeii cerului şi ai întunericului erau conduşi de jaguarul-şarpe spre a-i pedepsi pentru că îi tulburaseră liniştea.

Au început să şuşotească despre un blestem ce s-ar fi abătut asupra celor care cutezau să calce pe insulă. Apoi, la fel de brusc pe cum sosise, furtuna a trecut de linia orizontului şi vântul a încetat, lăsând în loc o linişte înşelătoare. Soarele a început din nou să strălucească deasupra mării, care redevenise calmă. După aceea au apărut pescăruşii, rotindu-se peste ceva ce fusese aruncat de furtună pe plaja de la răsărit.

Când au văzut forma nemişcată ce zăcea pe jumătate în valuri şi pe jumătate în nisip, băştinaşii s-au apropiat prevăzători, s-au oprit, au înaintat iarăşi cu precauţie şi s-au aplecat pentru a o cerceta. Au icnit, când şi-au dat seama că era leşul unuia dintre străinii care apăruseră dinspre miazăzi.

Acesta purta doar o tunică brodată şi bogat împodobită. Masca din aur, coiful şi brăţările dispăruseră însă fără urmă. Cei prezenţi la scena macabră s-au holbat înmărmuriţi la trupul necunoscutului. Avea piele albă şi păr bălai, spre deosebire de băştinaşii cu piele oacheşă şi păr negru ca pana corbului. Ochii săi albaştri rămăseseră deschişi. Dacă ar fi stat în picioare, i-ar fi depăşit cu peste o jumătate de cap pe oamenii uluiţi care-l priveau acum. Tremurând de frică, ei l-au purtat la o pirogă şi l-au coborât cu băgare de seamă înăuntru. Doi dintre bărbaţii cei mai curajoşi au fost aleşi să transporte corpul pe insulă. După ce au ajuns pe plaja acesteia, l-au aşezat repede pe nisip şi au vâslit cu iuţeală înapoi 9 spre ţărmul de pe care porniseră. La mulţi ani după moartea ultimului martor la evenimentul acela, scheletul înălbit de soare putea fi încă zărit, parţial afundat în nisip, ca un avertisment morbid de a te feri de insulă. Se zvonea că paznicul războinicilor de aur, jaguarul-şarpe înaripat, îi devorase pe curioşii care-i uzurpaseră sanctuarul şi nimeni n-a mai cutezat vreodată să-i trezească mânia, punând piciorul pe insulă. Aceasta a dobândit o aură stranie, aproape spectrală.

A devenit un loc sacru, amintit numai în şoaptă, nicicând vizitat. Cine fuseseră războinicii înveşmântaţi în aur şi de unde veniseră ei? De ce navigaseră pe mare şi ce făcuseră pe insulă? Martorii trebuiseră să accepte doar ceea ce văzuseră – nici o explicaţie nu era posibilă. În absenţa răspunsurilor, s-au născut legendele. Miturile au fost create şi întreţinute, atunci când un cutremur de proporţii uriaşe a distras sătucurile de pe maluri. După cinci zile, când zguduiturile au încetat în cele din urmă, marea dispăruse, lăsând în urmă doar un inel gros de scoici pe fostul ţărm. În scurt timp, intruşii misterioşi au pătruns în tradiţia religioasă şi au devenit zei. De-a lungul timpului, poveştile despre apariţia şi dispariţia lor fulgerătoare s-au amplificat, pentru ca în cele din urmă să pălească, rămânând simple crâmpeie fantastice de folclor, transmise din generaţie în generaţie de oamenii care trăiau pe un tărâm bântuit de fenomene neexplicate care pluteau aidoma fumului deasupra unui foc de tabără.