1. Amanta și problemele din paradis

M-am mutat cu Mircea și stăm ca doi studenți, în chirie, într-un cartier de tot rahatul. Ce-i drept, apartamentul e mișto, are o terasă de toată frumusețea, dar, când ies și aud manelele vecinilor de deasupra, regret garsoniera mătușă-mii. Nu era ea prea mare și nici în vreun cartier select, dar măcar erau vecini mai simțiți. Doar babele alea curioase cu cine mi-o trag mai stricau peisajul. Dar la etajul unu era un tip care dădea muzica simfonică tare. Păi, era parfum Beethoven față de ce mi-aud urechile acum!

Mi-e dor de Beethoven. Mircea mi-a zis că-s tâmpită. Îl fac și eu tâmpit, dar nu mai e de drag, ca înainte, uneori chiar mă scoate din sărite. Păi, am înțeles, are copii, trebuie să meargă pe la ei, dar de ce mama mă-sii trebuie să-i facă și cumpărăturile lui Teo? Ea ce are? E scutită de doctor? Și nu e doar asta. Când ne e și nouă mai bine, sună ea cu câte o aiureală, doar să dea un semnal că e prezentă. Ba că băiatul nu rezolvă la matematică, ba că fata nu știu ce nu găsește, de parcă Mircea ar fi vreun iluzionist să le știe pe toate și să fie în mai multe locuri deodată! O proastă. Vrea să arate ea ce mult se ocupă de copii și câtă treabă are. La început, îl trimiteam eu pe Mircea să-și mai vadă copiii, chiar insistam să stea mai mult cu ei de sărbători sau la vreo aniversare.

Dar ce și-o fi zis Teo, că suntem la cheremul ei. Apoi îi trimitea pe copii câte un weekend întreg și stăteau pe capul nostru, de nu puteam să facem nimic. Trebuia să mă joc, aveam, n-aveam chef, să merg cu ei în parc și să ridic la rang de geniu orice inepție scoteau pe gură. Ce-i drept, copiii nu sunt proști deloc, mai ales fetița, care e o dulceață. Băiatul e mai rezervat, seamănă cu Teo, Mircea mi-a zis că are uitătura ei. Sunt drăguți amândoi, dar să nu stea pe capul meu mai mult de două zile, că devin niște monștri. Și, de parcă nu era destul, Mircea a început să vină cu doleanțe culinare, cum ar fi să-i fac o ciorbă. Nu că nu știu să fac, ba chiar o fac bună, dar parcă mă deranjează cumva, prea mă confundă uneori cu o bucătăreasă. În fond, fac ciorbă când am eu chef. În fine, poate oi fi eu prea sensibilă și cu nervii încordați. Când vreau să-i zic ceva, să-mi dau cu părerea, el îmi aruncă imediat că nu am divorțat. Acum, dacă el a divorțat, e o mare bravură! Îmi scoate ochii că a făcuto pentru mine, iar eu nici nu fac nimic să grăbesc lucrurile.

Păi, eu sunt vinovată că Epaminonda nu acceptă și nici nu e de găsit? Eu n-aș vrea să fiu liberă și să mă bucur de viață? Boss îmi răspunde la telefon când vrea și în doi peri. Am fost nevoită să plec de la compania lui și am stat două luni fără serviciu. A fost o experiență groaznică. Șeful cel nou, ăla excentric cu blugi lăsați pe cur, a desființat posturile pe care le ocupam eu și Silviuța-puța, care a plecat înapoi la Cluj cu Emil ardeleanul, cel mai bun șef cred pe care l-am avut. Ăsta nou e plin de idei și, deși a zis că nu face restructurări, a desființat posturi. M-a trimis să stau la registratură, unde am înnebunit cu atâtea cifre și telefoane, plus că aveam o șefă cam nefutută care mă ținea degeaba peste program, doar ca să-mi facă rău. I-am spus lui Boss de mai multe ori, dar nu s-a schimbat nimic. Și atunci mi-am băgat picioarele și mi-am dat demisia. Abia atunci m-a sunat el să mă întrebe dacă e adevărat că plec și, când i-am confirmat, tot ce-a avut să-mi spună a fost că iau numai decizii proaste în ultima vreme. Pur și simplu mi-a închis telefonul în nas. Începeam să am dubii în legătură cu eleganța pe care o afișa. Parcă dintrodată nu mai aprecia nimic la mine. Știam că totul se trăgea de când l-am părăsit pe Epaminonda, dar nu aveam ce face.