Edward Hopper apartine categoriei de artişti a căror operă e tristă, dar nu ne întristează - echivalentul în pictură al unor Bach sau Leonard Cohen. Tristețea este tema dominantă în arta sa. Personajele lui au aerul că se află departe de casă, citesc o scrisoare pe marginea unui pat de hotel sau beau într-un bar, se uită pe geamul unui tren în mers sau răsfoiesc o carte în holul unui hotel. Fețele lor sunt vulnerabile şi introspective. Poate că tocmai au părăsit pe cineva sau au fost părăsite, sunt în căutare de lucru, sex ori companie, duse de vânt în locuri pasagere. Adesea e noapte, iar prin fereastră se aştern întunericul şi amenințarea câmpului deschis sau a unui oraş ciudat.

Şi cu toate acestea, în ciuda tristeții pe care o exprimă picturile lui Hopper, ele,în sine, nu par triste - probabil, pentru că permit privitorilor să fie martorii ecoului propriilor necazuri şi dezamăgiri, să se simtă astfel mai puțin persecutați şi asaltați de ele. Probabil cărțile triste ne consolează cel mai bine când suntem trişti și, la fel, pozele cu benzinării pustii, pe care ar trebui să le agățăm pe pereți când nu avem de cine ne ataşa sau pe cine iubi.În Automat (1927), o femeie stă singură şi bea o ceaşcă de cafea. Afară, judecând după pălărie şi haină, e târziu şi frig. Încăperea pare mare, puternic luminată și goală. Decorul e funcţional, o masă cu tăblie de piatră, scaune de lemn negre, grele şi pereți albi. Femeia pare timidă şi uşor speriată, neobişnuită să stea singură într-un spațiu public. Pesemne i s-a întâmplat ceva rău. Fără să vrea, îl invită pe privitor să-şi imagineze poveşti cu ea, poveşti despre trădare sau pierdere. Încearcă să nu-i tremure mâna când duce ceaşca de cafea la gură. Ar fi cam unsprezece noaptea, în februarie, într-un oraş mare din America de Nord.