M-am născut în Den Bosch, oraşul olandez după care şi-a luat numele Hieronymus Bosch.2 Ceea ce nu înseamnă că aş fi vreun expert în Bosch, dar, cum am copilărit cu statuia lui în piaţa centrală a oraşului, întotdeauna mi-au fost dragi imaginarul lui suprarealist, simbolismul lui şi felul în care tratează locul umanităţii în univers, în condiţiile declinului influenţei lui Dumnezeu. Tripticul său celebru în care apar personaje nude care se zbenguie în fel şi chip, Grădina desfătărilor lumeşti, este un tribut adus inocenţei paradiziace. Atmosfera din panoul din mijloc este mult prea veselă şi relaxată ca să se potrivească cu interpretarea analiştilor puritani, centrată pe desfrâu şi păcat. Tabloul înfăţişează umanitatea înainte de vină şi ruşine, fie înaintea Căderii, fie în absenţa acesteia. Pentru un primatolog ca mine, nuditatea, aluziile la sex şi fertilitate, abundenţa de păsări şi fructe şi felul în care personajele umblă în grupuri sunt cât se poate de familiare, neavând nevoie de nici o interpretare religioasă sau morală. Aici Bosch pare să ne fi reprezentat în starea noastră naturală, păstrându-şi viziunea moralistă pentru voleul din partea dreaptă, în care îi pedepseşte nu pe zbanghiii din panoul central, ci pe călugări, călugăriţe, lacomi, escroci, războinici şi beţivi. Bosch nu era nicidecum admiratorul preoţimii şi al avariţiei acestora, după cum se vede şi dintr-un mic detaliu în care un bărbat refuză să-i cedeze averea unui porc care poartă vălul tipic călugăriţelor dominicane. Se spune că bărbatul chinuit ar fi chiar pictorul. Cinci secole mai târziu, continuăm să ne lăsăm prinşi în dezbateri despre locul religiei în societate. Ca şi pe vremea lui Bosch, tema centrală este moralitatea. Ne putem imagina lumea fără Dumnezeu? 

Ar fi o lume bună? Să nu credeţi nici o clipă că disputele actuale între creştinismul fundamentalist şi ştiinţă ar porni de la dovezi ştiinţifice. Trebuie să fii destul de imun la dovezi ca să pui la îndoială evoluţia, motiv pentru care cărţile şi documentarele care încearcă să-i convingă pe sceptici sunt o risipă de energie. Deşi le sunt utile celor dispuşi să asculte, nu reuşesc să-şi atingă publicul ţintă. Dezbaterea nu priveşte atât adevărul, cât felul în care îl gestionăm. Pentru cei care cred că moralitatea vine direct de la Dumnezeu creatorul, acceptarea evoluţiei ar deschide un hău moral. Iată-l pe reverendul Al Sharpton criticându-l pe Christopher Hitchens, ateul militant: „Dacă nu există ordine în univers şi, implicit, o entitate, o forţă care să-l fi ordonat, atunci cine stabileşte ce e bine şi ce e rău? Nimic nu mai e imoral dacă nu există cineva care să controleze totul“3 . În aceeaşi ordine de idei, am auzit oameni exclamând în siajul lui Ivan Karamazov, personajul lui Dostoievski: „Dacă nu există Dumnezeu, atunci sunt liber să-mi siluiesc vecinul!“ Poate am eu un punct sensibil, dar mă feresc de oamenii care afirmă că singurul lucru care-i desparte de un comportament abominabil este credinţa lor. De ce n-am porni de la premisa că umanitatea, inclusiv autocontrolul necesar traiului în societate, este ceva din noi? Oare îşi închipuie cineva că, înainte să apară religia, strămoşii noştri au trăit fără norme sociale? Oare nu se ajutau oamenii între ei sau nu se plângeau când li se făcea o nedreptate şi pe atunci? Oamenii şi-au pus desigur problema bunei funcţionări sociale cu mult înainte ca religiile actuale să fie întemeiate acum câteva mii de ani – un trecut nu foarte îndepărtat din perspectiva unui biolog.