Îmi simt și acum mâna tremurând pe clanța ușii clasei. Am respirat adânc, am închis ochii, am spus o rugăciune scurtă în gând și am intrat cât am putut de demn. Mi-am pus servieta pe catedră și m-am întors spre clasă deși aș fi dat orice să evit acest lucru. Le-am privit fețele. Unii știau și stăteau foarte liniștiți. Cei care nu aflaseră încă vorbeau între ei sau râdeau... Dar buna lor dispoziție avea să se transforme curând în spaimă și consternare. Am mai respirat o dată adânc, mi-am adunat toate puterile și iam salutat. S-a făcut liniște. Am mai ezitat o clipă, apoi mi-am luat inima în dinți. – Vă voi da o veste foarte proastă. Neliniștea lor era aproape palpabilă. Doctorul Doughty nu va veni astă-seară... de fapt, niciodată... a murit la sfârșitul săptămânii trecute. S-au albit la față, iar eu am tăcut, dar am simțit cum mi se încleștează fălcile. Până la urmă, am reușit să spun: – S-a sinucis. Clasa începu să murmure, apoi urmară lacrimile. Am făcut-o și pe asta! La douăzeci și doi de ani, eram dirigintele-asistent al unei clase de adulți care încercau să se reintegreze în viața activă.