În decembrie 197 4, lucram la Instituto di Psicologia al Universităţii din Roma, unde ţineam o serie de cursuri despre gîndirea şi practica analitică a lui C.G. Jung. Conferenţiam deja de cîţiva ani pe tema psihologiei analitice, în diferite instituţii; cu aceste ocazii, aveam drept auditori elevi analişti, care erau deja suficient de informaţi în legătură cu tema pe care o tratam. Lucrurile au devenit mai complicate cu studenţii de la Universitate; fiind vorba despre persoane lipsite de orice experienţă analitică directă, predarea psihanalizei era un lucru riscant, chiar dacă era alimentată cu expunerea de cazuri clinice; în cel mai bun caz, exista riscul ca materia să fie de neînţeles, şi, în cel mai rău, ca lucrurile să pară atît de clare încît să transforme studenţii în psihanalişti „sălbatici". Pentru a depăşi cel puţin în parte aceste probleme, am decis atunci să ancorez orice schematizare a teoriei analitice în motivaţiile profunde probabile ale lui Jung, legîndu-mă astfel de fericita definiţie de „maladie creativă" propusă de Ellenberger1. Speram în felul acesta - şi rezultatele nu m-au dezamăgit - ca de-a lungul unei serii de cursuri teoretice chiar şi auditoriţ cărora le lipsea o cunoaştere prealabilă despre psihanaliză să înţeleagă că este mai puţin vorba despre tehnici, cît mai degrabă despre o întreprindere care trebuie să treacă în mod necesar prin experienţa persona . În 1976, aceste cursuri s-au transformat într-o carte, Senso e co11tenuto delia psicologia analitica, care expune, în lumina practicii mele clinice, punctele cele mai importante ale psihologiei lui C.G. Jung.