L-am cunoscut la 23 iunie 1962. Venisem la redacţie puţin mai târziu. Biroul lui Tvardovski,1 în care se aduna, de obicei, consiliul de conducere, era plin. Pe masă, ceai şi covrigi. După cîte am înţeles, se pregăteau să discute cu Soljeniţîn. Tvardovski mi-a făcut semn să mă apropii şi m-a prezentat. În faţa mea se afla un bărbat de vreo 40 de ani, nu prea arătos: ochi adînciţi în orbite, sprîncene groase, pantaloni ponosiţi de in, cămaşă descheiată la guler. Pe frunte, o cicatrice uşor vizibilă. Vorbea coerent, limpede, cu un excesiv sentiment al demnităţii. Rîdea fără reţinere, arătîndu-şi dinţii mari. Tvardovski 1-a rugat să fie atent la observaţiile care se vor face deoarece urmăreau să faciliteze publicarea nuvelei „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici". Tonul lui era de o extremă delicateţe, lăsînd să se înţeleagă ca Soljeniţîn nu este cîtuşi de puţin obligat să le ia în consideraţie.