Autor Alfred Adler
Categorie De specialitate
Subcategorie Psihologie

Alfred Adler este unul dintre membrii componenţi ai faimosului „triumvirat" al psihanalizei: FREUD — ADLER — JUNG. Dacă Sigmund Freud — după cum ne spune Oliver Brachfeld, în a sa introducere la A. Adler, Menschenkenntnis (Cunoaşterea omului) —a fost, în fond, un savant format în spiritul ştiinţelor naturii, care aştepta rezolvarea oricărei probleme de psihologie de la progresele înregistrate de fiziologie, şi dacă elveţianul Carl-Gustav Jung era un fel de alchimist al psihicului, un „panpsihist anistoric1*, interesat de perspectivele parapsihologice, Alfred Adler a fost, în schimb, nu un teoretician, ci în primul rând un realist şi un pragmatic, un medic practician animat de vocaţia de a-i ajuta pe semenii săi să-şi rezolve problemele existenţiale, „dificultăţile" moştenite din copilărie. Pe când Freud profesa o psihanaliză destinată orăşenilor din marile aglomerări urbane, iar Jung o „psihologie analitică" axată pe explorarea sufletului primitivilor sau al oamenilor formaţi în mediul rural, „psihologia individuală" a lui Adler este o „Psychologie fiir Oberlehrer“ („psihologie pentru profesorii de liceu") din mediile populaţiei majoritare.
Aşa-numita „psihologie individuală" concepută de Alfred Adler nu se limitează — cum s-ar putea crede — la studiul individului izolat, privit în sine, ci se extinde de fapt la întreaga societate, omul normal fiind definit drept o fiinţă animată de un sentiment nativ de comuniune socială, pentru ca în cele din urmă să fie privit şi ca agent universal care are de îndeplinit un rol în Cosmos. Tendinţa infatigabilă, de fapt patologică, a unora de a obţine şi exercita puterea, de a „dicta“ celorlalţi, are la bază procesul inconştient al înlocuirii „complexului de inferioritate" printr-un „sentiment de superioritate" care, întotdeauna în dramatică opoziţie cu sentimentul de comuniune socială, ţinteşte la supremaţia personală, la subjugarea celorlalţi, la transformarea lor în simple instrumente de satisfacere a voinţei de putere. Această tendinţă intolerabilă rezultă din structurarea eronată a „stilului de viaţă" al individului încă din primii 4-5 ani de viaţă, având la origine fie răsfăţarea de către părinţi a copilului, fie, dimpotrivă, detestarea acestuia, marginalizarea lui în constelaţia familială.
Potrivit concepţiei lui Adler, mama este aceea căreia îi revine misiunea modelării copilului în aşa fel încât acesta să nu devină robul unui egoism care mai târziu va căuta să-i înrobească pe toţi cei cu care necesarmente vine în contact social. De aceea — precizează el — cea dintâi îndatorire a mamei este de a sădi în conştiinţa copilului sentimentul comuniunii sociale, culţivându-i ideea fundamentală că trăieşte într-o lume în care nu este altceva decât un om între oameni. Dacă mama (părinţii, în general) nu-şi îndeplineşte funcţia de a-i forma pe copii în perspectiva integrării sociale, atunci rolul acesteia trebuie asumat de grădiniţa de copii (şi, în general, de şcoală), care are de corectat greşelile comise de familie în formarea viitorilor adulţi şi membri egali ai unei societăţi democratice.
TOP 10 Cărți