A fi analist nu este o profesie, ci o stare. Această stare este fragilă, dureroasă, labilă, uneori ereditară, dar nu se dobândește, ci se caracterizează prin faptul că devii cel mai adesea posesorul ei fără să-ţi fi dorit-o, și aceasta de la cea mai fragedă vârstă. Într-o dimineaţă, subiectul poate, trezindu-se, să nu mai fie analist: dacă trăiește exclusiv de pe urma acestei situaţii pe care va fi știut să o rentabilizeze transformând-o într-o profesie, el va fi atunci silit să continue să-și exercite meseria, pe bâjbâite, întru câtva ca un pictor care, orbind, s-ar așeza zi de zi, fiindcă nu a știut niciodată să facă altceva, în faţa șevaletului și a pensulelor sale. 

Prima întrebare este deci: ce anume în dezvoltarea unui copil foarte mic, care abia începe să vorbească, deși aude dintotdeauna, anunţă că în evoluţia sa se va înscrie capacitatea de ascultare. (Și nu contează, în fond, că va deveni sau nu analist, ceea ce e de luat aici în considerare va fi prezenţa, pentru el constantă, chiar obsedantă, a discursului latent al celuilalt.) Indubitabil, primul lucru care ne vine în minte este impactul discordanţei pe care o va fi simţit între discursul familiei sale (atât asupra ei însăși, cât și asupra corpului său, a sentimentelor și senzaţiilor sale) și propriile sale percepţii. În al doilea rând, vom fi conștienţi că pasajele nodale clasice și obligatorii nu vor fi făcut decât să îmbogăţească și să complice viziunea sa despre lume: adolescenţa sa va fi fost mai dureroasă și mai reflexivă, dorinţa sa de a evada în Artă sau în Religie mai marcată, iar opţiunile sale amoroase mai ambigue și mai generatoare de suferinţă. Și în sfârșit va reveni mereu în el sentimentul acut că, dacă lucrurile ar fi putut fi spuse clar, în spiritul unui soi de adevăr absolut, ele ar fi stat poate altfel… 

În consecinţă, de la an la an, pe divan și apoi în fotoliu, uneori pe estradă, el va încerca să prindă, să agaţe cuvântul lipit de lucru într-o nominalizare a suferinţei psihice care duce uneori la juisarea verbală, orgasmul cuvântului potrivit pus pe senzaţia potrivită, dar care, după câtva timp, prin jocul întoarcerii dialectice, nu va mai fi cel mai bun și va redeveni cuvântul imperfect, deci uman. Pe acest traseu îndeajuns de vag pentru ca fiecare să se poată proiecta în el poţi găsi pe oricine. Fiecare copilărie e acolo, marcată de pecetea locului nașterii, a reţelei familiale, a prieteniilor bogate și fluctuante din copilărie. Fiecare familie are propriul ei discurs, propriile sale contradicţii care au putut uneori genera deopotrivă suferinţa și dorinţa de a ști, de a înţelege.