Cu ani în urmă, înainte ca trenurile să înceteze să circule pe o mulțime de căi ferate secundare, o femeie cu o frunte înaltă, plină de pistrui, și cu o aură de cârlionți roșcați intră în clădirea gării și întrebă cum putea să trimită mobilă cu trenul. Șeful de gară încerca deseori să se ia nițeluș de femei, mai ales de cele simple, cărora așa ceva părea să le placă.

– Mobilă? spuse el, ca și cum n-ar mai fi auzit de așa ceva în viața lui. Aha. Să vedem! Despre ce mobilă e vorba? O masă de sufragerie cu șase scaune. Un dormitor complet, o canapea, o măsuță de cafea, măsuțe de ziare, un lampadar. Plus o vitrină și un bufet.

– Aoleu! Cât pentru o casă întreagă.

– Nu chiar, spuse ea. Mobilă de bucătărie nu e deloc, și e doar un singur dormitor. Dinții îi stăteau înghesuiți în față, parcă pregătiți să se ia la harță.

– O să aveți nevoie de camion, spuse el.

– Nu, vreau s-o trimit cu trenul. Merge spre vest, spre Saskatchewan.