Introducere

 Încă de la nașterea industriei petroliere moderne, de la jumătatea secolului al XIX-lea, goana după petrol a scos în evidență trei însușiri ale omului: lăcomia, corupția și spiritul beligerant. Perioada de libertate în care a avut loc goana după aur în SUA a fost favorabilă mai târziu imperiului – care devora totul în calea sa – creat de John D. Rockefeller, care a făcut avere pe baza unor practici de afaceri iscusite, a corupției guvernului la cele mai înalte niveluri și a creării unuia dintre cele mai de succes și trainice carteluri pe care le-a cunoscut vreodată omenirea. Atunci, ca și acum, guvernul și Big Oil mențineau legături strânse. Rockefeller avea agenți în toată lumea, formându-și o structură semioficială care negocia afaceri comerciale cu guvernele naționale. Astăzi, legăturile sunt încă și mai strânse, foștii membri din corpul executiv al companiilor petroliere ocupând multe dintre posturile importante din actuala administrație a SUA și adoptând poziții politice extrem de favorabile industriei cu ajutorul căreia au făcut avere. Pe măsură ce setea de petrol și profiturile colosale pe care acesta le oferea ademeneau companiile în afara granițelor, companiile multinaționale petroliere din Anglia, Franța sau SUA au căutat să exploateze resursele petrolifere de peste hotare și nu au ezitat să corupă sau să răstoarne guverne, fie ele din Africa, Asia sau America Latină, pentru a prelua controlul asupra acestor active prețioase. Astăzi, companiile multinaționale petroliere sunt acuzate de infracțiuni comise pe majoritatea continentelor. 

Unocal a fost somată să plătească despăgubiri țăranilor birmani, obligați să lucreze ca sclavi la o conductă de gaz spre Thailanda. Procesul companiei Totalfinaelf, care a cofinanțat conducta, se judecă în Franța. Exxonmobil a fost acuzată de complicitate la crimele săvârșite de armata indoneziană în Banda Aceh. „Războaiele petrolului”, purtate pentru deținerea dreptului de proprietate asupra rezervelor de petrol, au fost motivate de lăcomie. Primul a început chiar în anul 1932, când Bolivia a invadat Paraguayul pentru a câștiga dreptul de proprietate asupra câmpurilor din Gran Chaco, care se presupunea că sunt bogate în petrol. Războaiele petrolului au continuat de atunci, cu invadarea Iranului de către trupele irakiene, în 1980, declanșând războaiele dintre Iran și Irak (1980–1988) și pe cel din Kuweit, în 1990, și, deși nu se poate afirma categoric, atacul SUA asupra Iranului din anul 2003. Toate acestea au fost în parte, sau în întregime, tentative de a pune mâna pe și mai multe rezerve de petrol și, prin urmare, de a schimba balanța puterilor globale. Interesul guvernelor față de resursele de petrol și de dobândirea acestora cu aproape orice preț a fost confirmat după Primul Război Mondial, când importanța lor strategică și militară a devenit evidentă pentru principalele puteri industriale și militare ale lumii. Acestea și-au dat seama că, fără petrol, avioanele unei armate erau forțate să rămână la sol, iar camioanele, tancurile și vasele de linie – să staționeze. Germania a descoperit prea târziu că petrolul poate juca un rol decisiv în câștigarea sau pierderea unui război, atunci când proviziile sale au fost supuse unei blocade, în 1918, și, mai apoi, în înaintarea cu urmări dezastruoase către câmpurile petrolifere din Caucaz, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Astăzi, dacă ar fi private de petrol, economiile țărilor industrializate și cele aflate într-un proces rapid de industrializare, ca de exemplu China sau India, s-ar prăbuși. Consumul crește rapid, însă în ultimii ani s-au descoperit foarte puține surse de petrol. Sporesc temerile că în curând vom ajunge la „peakoil” („vârful petrolului” sau „apogeul petrolului”), momentul în care producția mondială de petrol ajunsă la nivelul maxim va începe să scadă, deși estimările referitoare la momentul în care acest lucru se va întâmpla variază: de la 3 sau 5 ani, până la 15, sau chiar la zeci de ani. Prin urmare, competiția pentru resursele existente se intensifică și, pe măsură ce prețul petrolului crește și rezervele scad, tensiunile regionale amenință mai mult ca oricând să degenereze într-un război.