Anne Applebaum - Amurgul democrației. Seducatoarea atracție a autoritarismului pdf gratis

Pe 31 decembrie 1999 am dat o petrecere. Era sfârșitul unui mileniu și începutul altuia nou, iar oamenii își doreau foarte mult să petreacă, dacă era posibil într-un loc exotic. Petrecerea noastră îndeplinea acest criteriu. Am organizat-o la Chobielin, un mic conac din nord-vestul Poloniei, pe care soțul meu și părinții lui îl cumpăraseră în urmă cu un deceniu – la prețul cărămizilor din care era construit – pe când era o ruină igrasioasă și imposibil de locuit, nemaifiind renovată de pe vremea când foștii locatari fugiseră din fața Armatei Roșii, în 1945. Restauraserăm casa, sau cea mai mare parte din ea, deși lucrările avansau extrem de lent. Nu era terminată în 1999, dar avea un acoperiș nou și un salon proaspăt zugrăvit și absolut nemobilat, ideal pentru o petrecere. Musafirii erau diverși: prieteni ziariști din Londra și Moscova, câțiva diplomați din Varșovia aflați la început de carieră, doi prieteni care au venit cu avionul de la New York. Majoritatea erau însă polonezi, prieteni de-ai noștri și colegi de-ai soțului meu, Radek Sikorski, care pe atunci era ministru adjunct de externe într-un guvern polonez de centru-dreapta. 

Erau prieteni din zonă, câțiva dintre foștii colegi de școală ai lui Radek și un grup mare de veri. Au venit și câțiva ziariști polonezi tinerei – nu foarte cunoscuți – împreună cu câțiva funcționari publici și unul sau doi membri extrem de tineri ai guvernului. Pe majoritatea ne-ai fi putut băga la grămadă în categoria generală numită de polonezi „dreapta“ – conservatorii, anticomuniștii. Dar, la acel moment, ne-ai fi putut numi pe majoritatea și liberali. Liberali ai pieței libere, liberali clasici, poate thatcherieni. Chiar și cei cu idei mai puțin clar conturate despre economie credeau în democrație, în domnia legii, în control și în echilibru și într-o Polonie care era membră a NATO și se afla pe calea aderării la Uniunea Europeană, o Polonie integrată în Europa modernă. În anii 1990, asta însemna să fii „de dreapta“. După cum se întâmplă la petreceri, și aceasta era mai dezordonată. În Polonia rurală a anilor 1990 nu exista catering, așa că soacra mea și cu mine am făcut cratițe întregi de tocană și de friptură de vită. Nu existau nici hoteluri, deci cei o sută de invitați erau cazați la ferme locale sau la prieteni din orașul apropiat. Aveam o listă pe care scria cine unde stătea, dar doi dintre ei tot au ajuns să doarmă pe podea la subsol. Târziu în noapte am lansat focuri de artificii – ieftine, fabricate în China, care tocmai deveniseră disponibile pe scară largă și erau probabil foarte periculoase. 

Muzica – de fapt casete audio fabricate într-o eră de dinainte de Spotify – producea singura sciziune culturală serioasă a serii: cântecele pe care prietenii mei americani și le aminteau din liceu nu erau aceleași cu cele pe care și le aminteau din liceu polonezii, așa că era greu să-i faci pe toți să danseze simultan. La un moment dat am urcat la etaj, am aflat că Boris Elțîn demisionase, am scris un articol scurt pentru un ziar britanic, după care am coborât la parter și am mai băut un pahar de vin. Pe la ora trei dimineața, una dintre invitatele poloneze mai scrântite a scos un mic pistol din poșetă și, plină de exuberanță, a tras câteva focuri în aer. 

Era genul de petrecere trăsnită. A durat toată noaptea, a continuat cu un „brunch“ a doua zi după-amiază și a fost plină de optimismul pe care mi-l amintesc că-l aveam în acea perioadă. Ne reconstruiserăm casa ruinată. Prietenii noștri reconstruiau țara. Îmi amintesc foarte bine de o plimbare prin zăpadă – poate a fost chiar în ziua de dinaintea petrecerii, poate în ziua de după – cu un grup bilingv, toți sporovăind în același timp, engleza și poloneza îngemănându-se și răsunând în pădurea de mesteceni. În acel moment, când Polonia era cât pe ce să se alăture Occidentului, simțeam că facem cu toții parte din aceeași echipă. Aveam aceleași păreri despre democrație, despre drumul spre prosperitate, despre felul în care mergeau lucrurile.