Sentimentele de durere, de plăcere sau cele intermediare sunt piatra de temelie a minţii noastre. Ignorăm adesea această realitate elementară, deoarece imaginile mentale ale obiectelor şi evenimentelor care ne înconjoară, împreună cu imaginile cuvintelor şi propoziţiilor care le descriu, consumă o mare parte din atenţia noastră supraîncărcată. Dar ele sunt prezente - sentimentele miilor de emoţii şi stări înrudite, linia muzicală neîntreruptă a minţilor noastre, murmurul continuu al melodiei universale care se stinge doar când adormim, murmur ce se transformă într-un cântec triumfător când suntem stăpâniţi de bucurie sau într-un recviem îndoliat când ne copleşeşte tristeţea.* Dată fiind ubicuitatea sentimentelor, ne-am putea închipui că am epuizat demult cunoaşterea lor -câte sentimente există, cum funcţionează, ce înseamnă ele-, dar lucrurile nu stau deloc aşa. Dintre toate fenomenele mentale pe care le putem descrie, sentimentele şi ingredientele lor esenţiale -durerea şi plăcerea - sunt cele mai puţin înţelese în termeni biologici, mai precis neurobiologici. Lucrul e cu atât mai surprinzător dacă ţinem cont că societăţile avansate cultivă fără rezerve sentimentele şi investesc atât de multe resurse şi eforturi în manipularea acestor sentimente prin intermediul alcoolului, drogurilor, medicamentelor, mâncării, sexului real sau virtual, al tuturor tipurilor de consum şi al tuturor tipurilor de practici religioase sau sociale care te fac să te simţi bine. Ne tratăm sentimentele cu pilule, băutură, staţiuni de relaxare, săli de antrenament şi exerciţii spirituale, dar nici publicul, nici ştiinţa nu au ajuns să înţeleagă ce sunt sentimentele din punct de vedere biologic. 

Această stare de fapt nu mă surprinde cu adevărat, dacă ţin cont de toate lucrurile pe care mi le-am închipuit încă din copilărie despre sentimente. În marea lor majoritate, ele erau pur şi simplu false. De pildă, credeam că sentimentele sunt imposibil de definit precis, ceea ce nu era cazul cu obiectele pe care le puteai vedea, auzi sau atinge. Spre deosebire de aceste entităţi concrete, sentimentele erau intangibile. Când am început să reflectez asupra felului în care creierul reuşeşte să creeze mintea*, am acceptat opinia larg răspândită după care sentimentele sunt incompatibile cu o descriere ştiinţifică. Putea fi studiat modul în care creierul ne face să ne mişcăm. Puteau fi studiate procesele senzoriale, vizuale etc., şi puteam înţelege cum apar gândurile. Putea fi studiat modul în care creierul învaţă şi memorează gândurile. Puteau fi studiate chiar şi reacţiile emoţionale ce apar ca răspuns la diverse obiecte sau evenimente. Dar sentimentele - care pot fi deosebite de emoţii, după cum vom vedea în următorul capitol - rămâneau insesizabile. Sentimentele păreau că vor rămâne pentru totdeauna un mister. Erau personale şi inaccesibile. Era imposibil de explicat cum apar ele sau unde se desfăşoară. Pur şi simplu nu se putea ajunge „în culisele" sentimentelor.