Cartea pe care vă pregătiți să o începeți are origini mai aparte. Datorează mult unui privilegiu de care m-am bucurat şi unei frustrări pe care am simţit-o adesea. Privilegiul constă în luxul spaţiului atunci când a trebuit să explic idei ştiinţifice complicate, având la dispoziție numărul mare de pagini ale unei cărţi obişnuite de nonficţiune. Frustrarea a apărut atunci când, în urma discuţiilor avute de-a lungul anilor cu mulţi dintre cititorii mei, am aflat că unele idei despre care scrisesem cu mult entuziasm – dorindu-mi enorm ca cititorii să le descopere şi să le aprecieze – se pierduseră în mijlocul unor lungi discuţii, fiind astfel aproape ignorate şi cu atât mai puţin apreciate. În astfel de ocazii, reacția mea neexprimată a constat într-o decizie fermă, dar mereu amânată: să scriu doar despre ideile la care ţin cel mai mult şi să las deoparte ţesutul conjunctiv şi scheletul al căror rol era să le încadreze. 

Pe scurt, să fac ceea ce poeţii şi sculptorii buni reușesc atât de bine: să elimin cu lovituri de daltă ceea ce este neesenţial şi apoi să continui să cioplesc; să practic arta haikuului. Atunci când Dan Frank, editorul meu de la Pantheon, mi-a spus că ar trebui să scriu o carte condensată şi concisă despre conştiinţă, nu şi-ar fi putut imagina un autor mai receptiv şi mai entuziast. Cartea pe care o ţineți în mână nu este exact ce a comandat el, deoarece nu este doar despre conştiinţă, dar se apropie. Ceea ce n-am putut anticipa a fost că efortul de a reconsidera şi de a condensa atât de mult material mă va ajuta să mă confrunt cu fapte pe care le neglijasem şi să dezvolt noi intuiţii, nu doar despre conştiinţă, ci şi despre anumite procese asociate acesteia. E puţin spus că drumul spre descoperire este întortocheat. Nu este posibil să înţelegi ce este conştiinţa şi cum a apărut fără a aborda mai înainte un număr de întrebări importante care ţin de universul biologiei, psihologiei şi neuroştiinţelor. Prima dintre aceste întrebări se referă la inteligenţă şi minte. 

Ştim că cele mai numeroase organisme vii de pe Pământ sunt unicelulare, cum ar fi bacteriile. Sunt ele inteligente? Sunt, într-adevăr, şi chiar într-un mod remarcabil. Au ele minte? Nu, eu cred că nu au şi nu au nici conştiinţă. Sunt creaturi autonome; au în mod evident o formă de „cogniţie“ în raport cu mediul care le înconjoară şi totuşi, în loc să depindă de minte şi de conştiinţă, ele funcţionează prin competenţe neexplicite – bazate pe procese moleculare şi sub-moleculare – care le coordonează eficient viaţa, în acord cu legile homeostaziei. Dar oamenii? Avem oare minţi şi numai minţi? Răspunsul simplu este nu. Avem cu certitudine minţi, populate de reprezentări senzoriale regulate numite imagini, dar avem şi acele competenţe neexplicite care folosesc atât de mult organismelor mai simple. Suntem conduşi de două tipuri de inteligenţă, care au la bază două tipuri de cogniţie. Prima este cea pe care oamenii au studiat-o şi au preţuit-o de multă vreme. Ea se bazează pe gândire raţională şi pe creativitate, şi depinde de manipularea unor patternuri explicite de informaţie numite imagini. Al doilea tip este competenţa neexplicită pe care o întâlnim la bacterii, unica formă de inteligenţă de care au depins şi continuă să depindă majoritatea fiinţelor vii de pe pământ. Şi care nu se dezvăluie inspecţiei mentale. A doua întrebare pe care trebuie s-o abordăm are de-a face cu abilitatea de a simţi. 

Cum de suntem în stare să simţim plăcerea şi durerea, starea de bine şi starea de boală, fericirea şi tristeţea? Răspunsul tradiţional este bine cunoscut: creierul este cel care ne permite să simţim, şi tot ce trebuie să facem este să investigăm mecanismele specifice din spatele senzaţiilor specifice. Cu toate acestea, scopul meu nu este să elucidez bazele chimice sau neurale ale unei anumite senzaţii, o problemă importantă pe care neurobiologia a încercat s-o abordeze, cu oarecare succes. Scopul meu este altul. Îmi doresc să aflu despre mecanismele funcţionale care ne permit să experimentăm în minte un proces care în mod clar ţine de domeniul fizic al corpului. Această piruetă incitantă – de la corpul fizic la experienţa mentală – este atribuită în mod convenţional bunei funcţionări a creierului, în particular activităţii unor dispozitive fizice şi chimice numite neuroni. Deşi este evident că sistemul nervos este necesar pentru realizarea acestei tranziţii remarcabile, nu există nici o dovadă că ar face acest lucru de unul singur. Mai mult, pirueta fascinantă care permite corpului fizic să posede experienţe mentale este socotită de mulți ca fiind imposibil de explicat.