Orb, neghiob şi strâmt la minte, cum ma aflu, n-am fost totuşi atât de stupid şi neştiutor încât sa cred ca Hristos ne cere sa dam din prisosul nostru: asta o fac doar şi păgânii. Am fost insa îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în bezna spre a cugeta – ceea ce pare intru totul conform cu învăţătura creştină – ca ni se cere sa dam din puţinul nostru, de nu şi din prea puţinul nostru. Ba am şi mers pana la a ma învoi cu ideea ca din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc 12, 41-44; Luca 21, 1-4) reiese indemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră. A fost nevoie sa nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a înţelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, ca Hristos ne cere cu totul altceva. Si anume: sa dam ce nu avem. Orb, neghiob şi strâmt la minte am fost. şi ferecat în chingile bunului simt celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui ca Hristos-Dumnezeul care a primit sa Se întrupeze şi sa moara pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere sa dam din prisosul ori puţinul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică?! Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce va temeţi? Sunt imposibilul care va priveşte? Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: sa dam ce nu avem. Dar să-l ascultam pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori sa fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Ii mărturiseşte stareţului: sa ştiţi, Părinte, ca nu am nici credinţa nici lumina nici esenţa nici curaj nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai putin; nimic nu am. Firesc ar fi fost sa fie de îndată respins. Nu aşa insa. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) ii raspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumina; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tau eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta. Nu din prisosul, nu din puţinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumina, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu. "Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai." "Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc." "Cu ceea ce crezi ca nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul şinei tale. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede izvor năvalnic care circula fara oprire, chemând, îmbiind la părtăşie." Da, numai aşa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învăţat: de vrei sa cârmuieşti, slujeşte; de vrei sa fii înălţat, smereşte-te; de vrei sa mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ţi recâştigi nevinovăţia, recunoaşte-te vinovat) şi uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobândi şi tu ceea ce ai dat altora).