Aproape ca printr-o lege a firii, în fiecare secol pare a se ivi o ţară cu puterea, voinţa şi imboldul intelectual şi moral de a modela întregul sistem internaţional potrivit propriilor sale valori. În secolul al XVII-lea, Franţa, sub cardinalul Richelieu, a introdus abordarea modernă a relaţiilor internaţionale bazate pe statul-naţiune şi motivate de interesele naţionale ca scop ultim. În secolul al XVIII-lea, Marea Britanie a elaborat conceptul de echilibru al puterii, care a dominat diplomaţia europeană pentru următorii 200 de ani. În secolul al XIXlea, Austria lui Metternich a reconstruit unitatea Europei, iar Germania lui Bismarck a demontat-o, dând o nouă formă diplomaţiei europene – aceea a unui joc al politicii de forţă, jucat cu sânge rece. În secolul XX, nicio ţară nu a influenţat relaţiile internaţionale atât de hotărâtor şi în acelaşi timp ambivalent precum Statele Unite. Nicio societate nu a insistat cu mai multă fermitate asupra inadmisibilităţii intervenţiei în afacerile interne ale altor state şi nu a susţinut cu mai mult patos că propriile sale valori sunt universal aplicabile. Nicio naţiune nu a fost mai pragmatică, în dirijarea de zi cu zi a propriei sale diplomaţii sau mai ideologică în urmarea convingerilor sale moral istorice. Nicio ţară nu s-a angajat cu mai multă reţinere în exterior, chiar şi atunci când a întreprins alianţe şi şi-a asumat obligaţii de anvergură şi amploare fără precedent. Particularităţile pe care America le-a dobândit pe parcursul istoriei sale au produs două atitudini contradictorii faţă de politica externă. Prima este aceea că America îşi serveşte cel mai bine valorile prin perfecţionarea democraţiei la ea acasă, acţionând astfel ca un far pentru restul omenirii; cea de-a doua, că valorile Americii îi impun acesteia obligaţia de a purta în numele lor o cruciadă mondială. Sfâşiată între nostalgia faţă de un trecut pur şi năzuinţa către un viitor perfect, gândirea americană a oscilat între izolaţionism şi angajare, cu toate că după sfârşitul celui de-al doilea război mondial au predominat relaţiile de interdependenţă. Ambele şcoli de gândire – cea văzând în America un far şi cea văzând în ea un cruciat – consideră ca normală ordinea internaţională globală – bazată pe democraţie, schimburi comerciale libere şi legi internaţionale. De vreme ce niciun asemenea sistem nu a existat vreodată, evocarea lui apare deseori altor societăţi drept utopică, dacă nu naivă. Cu toate acestea, scepticismul străin nu a diminuat cu nimic idealismul lui Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt sau Ronald Reagan, ori al vreunuia dintre ceilalţi preşedinţi americani din secolul XX. Cel mult a impulsionat credinţa Americii că istoria poate fi învinsă şi că, dacă omenirea vrea într-adevăr pace, trebuie să aplice prescripţiile morale ale Americii