Îndoiala este o dramă psihologică intensă, captivantă, despre întemeierea și destrămarea unei familii, văzută prin ochii unei femei pentru care maternitatea nu este deloc ceea ce a nădăjduit că va fi, ci doar adeverirea celor mai sumbre temeri ale sale.

Blythe Connor este hotărâtă să fie o mamă bună și iubitoare pentru fiica ei, Violet, o mamă așa cum ea nu a avut niciodată. Dar încă din primele luni, haotice și istovitoare, după ce o aduce pe lume, Blythe nu reușește să găsească acea legătură specială pe care visase să o aibă cu fiica ei. Cu timpul, ajunge să fie tot mai convinsă că e ceva în neregulă cu Violet. Sau să fie totul doar în mintea lui Blythe? Soțul ei, Fox, îi spune că exagerează. Și cu cât Fox îi respinge mai mult temerile, cu atât Blythe are îndoieli mai mari cu privire la luciditatea ei.

Ani mai târziu, când devine mamă pentru a doua oară, Blythe cunoaște în sfârșit, alături de băiețelul ei, Sam, legătura profundă, unică dintre o mamă și copilul ei. Până și Violet pare să-l iubească pe frățiorul ei. Dar când viața, așa cum au știut-o până atunci, se schimbă iremediabil de la o clipă la alta, criza devastatoare o silește pe Blythe să înfrunte adevărul...

Casa ta luminează în noapte, de parcă totul ar fi luat foc în interior. Draperiile alese de ea par a fi din olandă. Olandă foarte scumpă. Țesătura este atât de fină, încât, de obicei, îmi dau seama în ce stare de spirit ești. O văd pe fată cum își flutură părul prins în coadă în timp ce își termină temele. Îl văd pe băiețel cum aruncă mingea de tenis spre tavanul înalt de aproape patru metri, în timp ce soția ta, în colanți, se plimbă de colo colo prin camera de zi, făcând ordine la sfârșitul zilei. Jucăriile înapoi în coș. Pernele înapoi pe canapea. Totuși, în seara asta, ai dat la o parte draperiile. Poate ca să vezi cum ninge. Poate pentru ca fiica ta să se uite după reni. De mult nu mai crede, dar se va preface pentru tine. Totul pentru tine. Sunteți dichisiți cu toții. Copiii poartă haine asortate, în carouri, și stau pe canapeaua din piele, în timp ce soția ta le face o poză cu telefonul. Fata îl ține pe băiat de mână. Tu butonezi la casetofonul din spatele camerei și soția ta îți vorbește, dar tu ridici un deget – aproape ai reușit. Fata sare de pe scaun, iar soția ta îl ia pe băiat în brațe și se rotesc. Tu ridici un pahar cu băutură, whisky, și sorbi o dată, de două ori, apoi te furișezi pe lângă casetofon de parcă ar fi un bebeluș care doarme. Așa începeți mereu să dansați. Îl iei în brațe. El își lasă capul pe spate. Îl învârți ușor. Fiica ta se întinde să primească un pupic de la tati, iar soția ta îți ține băutura. Merge legănându-se ușor spre pom și aranjează un șir de luminițe care nu stă cum ar trebui. Apoi vă opriți toți, vă aplecați unul spre celălalt și strigați ceva în cor, un cuvânt, într-o sincronizare perfectă, apoi vă puneți din nou în mișcare – e un cântec pe care îl știți foarte bine. Soția ta se strecoară afară din cameră, și fiul ei o urmărește automat cu privirea. Îmi amintesc acel sentiment. Cum e ca cineva să aibă nevoie de tine. Chibrituri. Se întoarce pentru a aprinde lumânările de pe polița decorată a șemineului și mă întreb dacă crenguțele șerpuitoare de brad sunt reale, dacă miros ca în pepinieră. Îmi îngădui pentru o clipă să îmi imaginez cum crenguțele acelea de brad iau foc la noapte, în timp ce voi dormiți. Îmi imaginez lumina caldă, gălbuie a casei tale preschimbându-se într-un roșu fierbinte și trosnitor.