Analiştii militari se întrec astăzi să ne informeze că trăim într-o epocă a războaielor asimetrice. Într-adevăr, în conflictele militare contemporane, intens mediatizate, nu mai vedem vaste armate de soldați mai mult sau mai puţin instruiți, care se confruntă în uriaşe bătălii sângeroase. În prezent, cel mai adesea, amenințarea nu mai provine din forţa de invazie pe scară largă, ci mai degrabă de la echipe mici de luptători, foarte bine antrenați şi, uneori, fanatizați de convingeri ideologice sau religioase, cărora nu le pasă de propria viaţă sau de a oricui altcuiva. Evident, astfel de conflicte nu mai pot fi câştigate în „stil clasic", folosind trupe numeroase, alcătuite prin recrutarea obligatorie şi instruirea sumară a unor oameni care nu aveau nicio legătură cu armata. Ceea ce este imperios necesar în epoca războaielor asimetrice sunt forţele mici, foarte mobile, alcătuite din luptători bine motivaţi, excelent antrenați şi înarmaţi. Este nevoie de o elită războinică! Acest adevăr a devenit, în prezent, o veritabilă axiomă pentru experţii militari de pretutindeni şi s-a concretizat printr-o preocupare aparte pentru crearea şi dezvoltarea aşa-numitelor „forţe pentru operațiuni speciale". Din păcate, aceiaşi experţi sunt tentați, adesea, să facă abstracţie de lecțiile trecutului, ignorând istoria acestor forţe speciale şi pe temerarii care le-au imaginat într-o cu totul altă epocă istorică. Aşa cum credem că mileniul al III-lea a „inventat“ războaiele asimetrice, uitând, de exemplu, de războaiele greco-persane din secolul al V-lea î.Hr. sau de campaniile purtate de un Hernándo Cortés în secolul al XVI-lea, suntem ispitiți să credem că istoria trupelor de comando este una recentă, o extraordinară creație a tensiunii internaționale, cunoscută sub numele de „Război Rece". În acest context, lucrarea reputatului istoric britanic Ben Macintyre despre înființarea şi luptele purtate de unitatea-model a tuturor fortelor speciale din lume - legendarul regiment Special Air Services - este extrem de bine-venită. Acest volum, foarte bine documentat, este în măsură să ofere, simultan, o perspectivă realistă asupra contextului istoric larg, dar şi asupra rolului unor personalități de excepție, în conceperea, înființarea şi utilizarea unei unităţi militare atipice. Suntem convinşi că, aşa cum există istorici care afirmă că declinul Imperiului Roman a început în timpul împăratului Traian, când puternicul stat îşi atingea maxima expansiune teritorială, tot aşa s-ar putea susține şi ideea că, de fapt, declinul „războiului industrial" a început în toiul celui mai mare conflict de acest tip - al Doilea Război Mondial. În anul 1980, futurologul american Alvin Toffler publica lucrarea Al treilea val, în care schimbările fundamentale din istoria omenirii erau schematizate sub formă de „valuri". Primul „val" consta în „revoluția agricolă" de acum 10 000 de ani, urmat de un „al doilea val" de schimbări transformatoare, generat de „revoluția industrială“ inițiată în urmă cu 300 de ani, şi, în sfârşit, „al treilea val“, al aşa-numitei „epoci informaţionale“. În opinia lui Toffler, forţele care transformau economia şi societatea, în ansamblul său, influențau decisiv şi modul de purtare a războiului. Astfel, în timpul celui de-al doilea val, al industrializării, accentul cădea pe cantitate, standardizare şi organizare birocratică. În anii celui de-al treilea val, cunoaşterea ajunsese în centrul tuturor deciziilor, iar organizațiile deveneau tot mai suple şi mai flexibile.