Într-una din maximele sale, Franklin spune că cine nu vrea să fie uitat după moarte să scrie lucruri ce merită să fie citite sau să facă lucruri ce merită să fie scrise. Cum îi era obiceiul, el nu s-a mulțumit numai cu sfatul, ci a dat și exemplul. Într-adevăr, dacă el este neuitat astăzi, după aproape două secole de când a încetat din viață, nemurirea lui în memoria posterității se datorește fără îndoială faptelor sale mari, ceea ce însă ne face deseori să uităm că el a știut să și scrie despre ele. Savant ale cărui descoperiri și invenții figurează în manualele școlare, diplomat și om politic care a jucat un rol hotărâtor în revoluția americană, Benjamin Franklin este și primul scriitor important al Americii. Ca toți oamenii mari din epoca luminilor, a stăpânit și arta scrisului, încât, închipuindu-ne că faptele despre care a scris nu i-ar fi aparținut, proza sa tot i-ar păstra numele în istoria culturii americane.

 În Autobiografie, el ne mărturisește că deprinderea de a scrie și-a format-o singur, prin exercițiu metodic și perseverent. I-au servit ca model eseurile din The Spectator, periodicul englez foarte popular în acea vreme, cum și unele lucrări ale lui Daniel Defoe. Încă de atunci a prețuit „rânduiala ideilor”, străduindu-se să-și pună în aplicare regulile teoriei sale despre stil de vădită inspirație neoclasică: cuvintele să fie alese pentru expresivitate și accesibilitatea înțelegerii și să fie astfel înlănțuite încât să placă auzului; să nu se folosească niciodată două cuvinte atunci când sensul se poate exprima printr-unul singur. Am greși însă dacă ne-am închipui că Franklin și-a împrumutat stilul. Exercițiul din adolescență nu i-a pus la îndemână decât un mijloc de exprimare, care și-a dezvoltat propria-i vigoare, claritate și forță de persuasiune pe măsură ce mintea sa robustă și originală își descoperea excepționalele posibilități. Orator șters, captând atenția auditoriului prin adevărul ideilor pe care le exprima și mai puțin prin talentul său de vorbitor, Franklin se simțea în largul lui numai cu pana în mână; când ea luneca pe hârtie, puternica lui personalitate căpăta glas; scrisă de el, chiar și o depeșă diplomatică se transforma dintr-un document sec într-un fapt viu, văzut din perspectiva filosofului pentru care natura umană nu mai ascunde nicio taină. Dar, se înțelege, scrierile ce-i pun cel mai puternic în lumină calitățile literare sunt, pe lângă Autobiografie, sumedenia de eseuri, proza satirică, așa-zisele bagatelles, precum și almanahul său Sărmanul Richard. Laolaltă, ele alcătuiesc o operă ce se impune atenției nu numai pentru că dă literaturii americane din perioada colonială poate singura ei strălucire, ci și pentru că își găsește și astăzi admiratori. Studiile numeroase ce-i sunt consacrate în ultima vreme arată că Franklin-omul de litere începe să iasă din umbra în care l-a ținut mai mult sau mai puțin îndreptățit Franklindiplomatul, politicianul și savantul. 

Gândirea lui de formație europeană, larga sa deschidere spre cultura engleză și cea franceză dau scrierilor sale un caracter singular în tradiția literaturii americane care, cum știm, s-a format și s-a dezvoltat în ceea ce are ea mai valoros mai mult prin respingerea și mai puțin prin asimilarea spiritului lumii vechi. Prin Franklin, America absoarbe încă din matricea ei culturală, pre- gătindu-se în același timp să-și deștepte propriul ei suflu creator. Prin excelență american, el aparține în multe privințe iluminismului european; gestul de a se îmbrățișa cu Voltaire la Academia Franceză simbolizează poate cel mai bine această înrudire spirituală; de reprezentanții epocii luminilor îl leagă multe din ideile ce i-au călăuzit faptele și l-au făcut cunoscut Parisului și lumii întregi drept acela care a smuls fulgerul din cer și sceptrul din mâna tiranilor. Și în scrierile literare recunoaștem influența literaturii iluministe, în special a celei engleze. The Spectator îi oferă nu numai un model pentru arta de-a scrie, ci și o formă literară ajunsă, așa cum era mânuită de Addison și Steele, la o deplină maturitate artistică. Cu o lungă tradiție în urma lui, eseul, strălucit reprezentat de Francis Bacon în prima jumătate a secolului al XVII-lea, cunoaște acum o nouă epocă de înflorire, grație dezvoltării publicațiilor periodice de felul celei amintite; ușor adaptabil acestui nou gen de publicație, el răspunde și scopului de a-i oferi cititorului un mijloc de amuzament, dar și de a-i inocula cu tact o învățătură morală. E de la sine înțeles că Franklin, atât de desăvârșit integrat în opera reformatoare a secolului său, nu a rămas indiferent la posibilitățile pe care i le oferea contactul nemijlocit cu publicațiile ce-și făcuseră apariția și în noile comunități americane. Încă de pe vremea uceniciei la tipografia fratelui său, fiind ispitit să-și încerce talentul, el dă tiparului o serie de eseuri foarte asemănătoare cu cele publicate în Anglia de Steele și Addison. Sunt Scrisorile sau Eseurile Dogood. După numele deloc tăcutei…..