Doar cu puţin timp înainte de sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial nişte prieteni mi-au trimis câteva fotografii cu Bhagavan Sri Ramana Maharshi şi câteva dintre cărțile sale. Sub influenţa scriitorului francez René Guénon, care a reinterpretat tradițiile spirituale uitate pentru lumea occidentală, înţelesesem deja că toate fiintele sunt manifestarea unuia şi aceluiaşi Sine - sau Existenţă pură -, şi că eu, în esența mea, sunt identic cu acest Sine. Aceasta înseamnă că realizarea acestei identităţi Supreme, cât şi a deveni realmente Unul, sunt posibile şi că scopul vieții este chiar această realizare. Până ce acest scop nu va fi fost atins, iluzia unei vieți separate, cu toate suferinţele şi frustrările ei, va continua într-o formă sau alta şi va umbri strălucirea Existenţei Pure. Am ştiut că această sarcină este marele şi eroicul demers de a porni în căutarea Sfântului Graal şi Lâna de Aur şi că aceasta cere un efort constant, pe o cale prescrisă şi sub călăuzirea unui Guru. Făceam eforturi să descopăr şi să urmez o asemenea cale, însă oamenii pentru care nutream cel mai înalt respect m-au asigurat că Bhagavan nu era un Guru şi că învățăturile sale, oricât de sublime, nu constituiau o îndrumare practică pe o cale pe care cineva ar fi putut-o urma. Am fost impresionat enorm de cărţile şi de fotografiile sale, de frumusețea şi de forța lor spirituală, însă, cu părere de rău, le-am dat deoparte, considerându-le mai degrabă un lux decât o necesitate. Oricum nu m-aş fi putut duce la Tiruvannamalai, deoarece la vremea aceea lucram în Siam¹ ca lector universitar. Curând însă a devenit posibil. În 1941 am avut un concediu de şase luni pe care l-am petrecut în India. Cu toate acestea, nu m-am dus la Tiruvannamalai; îmi însuşisem opinia că efortul bazat pe o aspiraţie mai modestă era mai uşor de practicat şi că o îndrumare mai puţin iluminată era mai eficientă.