Îmi trece prin minte acum, când scriu prezentele rânduri, că acest „Cuvânt înainte“ ar fi mai nimerit ca epilog. Când vine vorba de Paul Kalanithi, semnificația timpului se răstoarnă cu susul în jos. Cu ce să încep? Sau cu ce să închei, mai degrabă? L-am cunoscut pe Paul după moartea lui. (Aveți puțină răbdare.) Am ajuns să-l cunosc cel mai bine atunci când el a încetat să existe. L-am întâlnit într-o după-amiază memorabilă la Stanford, la începutul lui februarie 2014. Tocmai publicase un editorial în The New York Times, cu titlul Cât timp mai am?, un eseu care avea să provoace un răspuns copleșitor din partea cititorilor. În zilele următoare, articolul s-a răspândit cu o viteză uluitoare. (Sunt specialist în boli infecțioase, prin urmare, vă rog să mă iertați dacă nu folosesc cuvântul „viral“ pe post de metaforă.) În consecință, m- a rugat să ne întâlnim, să discutăm și să-i dau sfaturi despre agenții literari, despre editori și procesul editorial. Își dorea foarte mult să scrie o carte, această carte, pe care o aveți acum sub ochi. Îmi amintesc cum razele soarelui se strecurau printre frunzele magnoliei din fața biroului meu, luminând întreaga scenă. Paul era așezat în fața mea. Mâinile lui frumoase păreau incredibil de liniștite. De pe chipul său cu barbă deasă, de profet, ochii întunecați mă priveau fix. În memoria mea, acel moment seamănă cu un tablou de Vermeer și are claritatea unei camera obscura. Știu sigur că mi-am spus în sinea mea atunci: Trebuie să- ți amintești clipa aceasta. Și nu numai pentru că retina mea captase ceva prețios. Ci și pentru că, în contextul diagnosticului lui Paul, am devenit conștient că nu doar el este muritor, ci și eu. Am vorbit despre multe lucruri în după-amiaza respectivă. Paul era medic rezident neurochirurg. Probabil că drumurile noastre se mai intersectaseră în trecut, însă nu îngrijiserăm niciodată același pacient. Mi-a povestit că studiase literatura engleză și biologia la Stanford și că și-a luat masteratul în literatură engleză. Am discutat despre dragostea sa de-o viață pentru scris și pentru citit. M-a mirat cât de simplu ar fi fost pentru el să fi devenit profesor de engleză și, din câte se părea, chiar cochetase pentru o vreme cu ideea unei cariere în domeniu. Apoi, la fel ca și tizul său pe drumul spre Damasc 1 , și-a descoperit adevărata chemare. A devenit medic, dar unul care a continuat să viseze că se va întoarce la sânul literaturii, sub o formă sau alta. Poate sub forma unei cărți. Într-o bună zi. Credea că are timp, de ce nu? Și totuși, timpul era singurul lucru din care mai avea atât de puțin. Îmi amintesc zâmbetul lui ușor ambiguu, blând, dar cu un strop de neastâmpăr, deși era tras la față și avea ochii duși în fundul capului. Trecuse printr-o luptă crâncenă cu boala, dar un nou tratament părea să dea rezultate, permițându-i să privească puțin spre viitor. În timpul facultății credea că o să devină psihiatru, dar ulterior s-a îndrăgostit de neurochirurgie. A fost mai mult decât o simplă iubire pentru complexitatea creierului și mai mult decât satisfacția de a-și antrena mâinile pentru a face fapte uimitoare. A fost dragoste și empatie pentru cei care îndurau cu disperare suferința și cărora le-ar fi putut aduce alinare. Nu el mi-a descris toate acestea, ci mai degrabă studenți de-ai mei care îi erau discipoli entuziaști: Paul avea o credință de nezdruncinat în dimensiunea morală a slujbei sale. Apoi am vorbit despre moartea lui. După întâlnirea noastră, am păstrat legătura prin e-mail, dar nu ne-am mai văzut niciodată. E drept că m-am afundat în lumea mea de termene-limită și responsabilități, dar am simțit cu tărie că trebuia să fiu respectuos cu timpul care îi mai rămăsese la dispoziție. Depindea numai de Paul dacă dorea să mă vadă. Ultimul lucru de care avea nevoie era obligația de a întreține o prietenie nouă. Mă gândeam adesea la el și la soția lui. Voiam să îl întreb dacă s-a apucat de scris. Dacă găsea timp pentru asta. Fiind medic și foarte ocupat, ani la rând m-am zbătut să găsesc timp să scriu. Voiam să îi spun ce îmi împărtășise odată un scriitor celebru, văitându-se despre eterna problemă a timpului: „Dacă aș fi neurochirurg și mi-aș anunța oaspeții că trebuie să-i părăsesc pentru o craniotomie de urgență, nimeni n-ar scoate o vorbă. Dar dacă le-aș spune că trebuie să-i las în sufragerie și să mă duc sus să scriu...“ Mă întrebam dacă lui Paul i s-ar fi părut amuzant. La urma urmei, el chiar putea să spună că se duce să facă o craniotomie! Era cât se poate de plauzibil! În schimb, s-ar fi putut duce să scrie. În timp ce Paul lucra la cartea sa, a publicat un eseu scurt și remarcabil în Stanford Medicine, despre problema timpului. Și eu am avut un articol în același număr al revistei, plasat chiar lângă al lui, dar am aflat despre asta abia când revista a ajuns în mâinile mele. Citindu-i cuvintele, am observat pentru a doua oară ceva ce întrezărisem în eseul din New York Times: scriitura lui Paul era uluitoare. Ar fi putut scrie despre orice și ar fi fost la fel de impresionant. Dar el nu scria despre orice. El scria despre timp și despre ce însemna acesta pentru el acum, în contextul bolii sale. Eseul său era extrem de tulburător. Și iată și lucrul pe care trebuie să îl scot în evidență: stilul său era de neuitat. Din penița lui curgea un râu de aur.