Într-o seară caldă de primăvară, chiar înainte de Paştele din 1927, oamenii care locuiau în clădirile înalte din New York au avut de ce să se îngrijoreze cînd schelele de lemn din jurul turnului nou-nouţului Hotel Sherry-Netherland au luat foc şi a devenit clar că pompierii oraşului nu aveau cum să aducă apă la o înălţime aşa de mare. S-au îmbulzit o grămadă pe Fifth Avenue ca să caşte gura la incendiul de o amploare cum nu mai văzuseră în oraş de mulţi ani. Cu cele 38 de etaje ale sale, Hotelul Sherry-Netherland era cea mai înaltă clădire rezidenţială realizată vreodată, iar schelele – ridicate pentru a finaliza construcţia – înconjurau ultimele 15 niveluri, aşa că toate acele lemne alimentau acum o pălălaie uriaşă care înghiţea întreaga parte superioară. De la distanţă, clădirea semăna cu un chibrit care tocmai fusese aprins. Flăcările se vedeau de la 30 de kilometri depărtare. De aproape, scena era mult mai dramatică. Bucăţi de schelărie arzînde, chiar şi de 15 metri lungime, cădeau de la 150 de metri înălţime şi se izbeau de străzile de dedesubt, stîrnind o ploaie de scîntei, în ţipetele încîntate ale spectatorilor, şi primejduind viaţa pompierilor care se trudeau să stingă incendiul. Tăciuni incandescenţi cădeau pe acoperişurile clădirilor din jur, aprinzînd patru dintre ele. Pompierii îşi aţinteau furtunurile către Hotelul Sherry-Netherland, dar mai mult de formă, căci jeturile de apă nu puteau ajunge mai sus de etajul al treilea sau al patrulea. Din fericire, clădirea nu era terminată, aşa că nu se afla nimeni înăuntru. 

În America anilor ’20 oamenii erau ciudat de atraşi de tot ce însemna spectacol şi pînă la 10 seara se adunaseră cam o sută de mii de gură-cască – o mulţime imensă care se strînsese să fie martora unui eveniment spontan. Au trebuit să fie mobilizaţi şapte sute de poliţişti ca să menţină ordinea. Nişte martori mai cu stare, care ieşiseră să petreacă în seara aceea, s-au cazat vizavi, la Hotel Plaza, şi au „încins nişte chefuri incendiare”, după cum a scris The New York Times. A venit şi primarul Jimmy Walker să vadă cum stă treaba şi a fost udat leoarcă cînd, din neatenţie, a nimerit în faţa unui furtun. În secunda următoare o scîndură de trei metri, cuprinsă de flăcări, s-a izbit de asfalt chiar lîngă el, aşa că primarul a urmat sfaturile de a se retrage. Incendiul a produs pagube importante la etajele superioare ale clădirii, dar, din fericire, nu s-a extins mai jos, stingîndu-se spre miezul nopţii. Flăcările şi fumul au fost un spectacol bine-venit pentru doi tipi, Clarence Chamberlin şi Bert Acosta, care zburau cu un mic avion de la 9.30 dimineaţa deasupra aerodromului Roosevelt din Long Island, în cerc, în încercarea de a doborî recordul pentru anduranţă stabilit cu doi ani înainte de doi aviatori francezi. Pe de o parte, era o chestiune de onoare naţională – America, leagănul aviaţiei, rămăsese acum chiar şi în urma celor mai mici dintre naţiunile europene –, iar pe de altă parte, o confirmare a faptului că avioanele se puteau menţine în aer suficient de mult timp pentru a efectua zboruri pe distanţe lungi. Secretul acestui exerciţiu, a explicat Chamberlin după aceea, era să faci avionul să parcurgă cît mai mulţi kilometri jonglînd cu acceleraţia şi carburantul astfel încît avionul să se menţină în aer „cu minimum de combustibil”, cum s-a exprimat el. Atunci cînd el şi Acosta au aterizat în sfîrşit, cu puţin înainte de 1 după-amiaza, în a treia zi de zbor, practic motorul mergea pe vapori. Zburaseră non-stop 51 de ore, 11 minute şi 25 de secunde, depăşind cu aproape şase ore vechiul record.