Prolog 

Am văzut Anglia pentru prima oară într-o seară de martie neguroasă din 1973, când am sosit de la Calais cu feribotul de la miezul nopții. Timp de douăzeci de minute, zona terminalului a fost un furnicar de activitate, cu o revărsare de autoturisme și camioane, cu agenții vamali îndeplinindu-și îndatoririle și cu toți călătorii îndreptându-se după aceea spre șoseaua către Londra. Apoi, dintr-odată, s-a făcut o liniște deplină și eu am pornit la întâmplare pe străzi adormite și slab luminate, străbătute de fuioare de ceață, exact ca într-un film cu Bulldog Drummond1 . Era de-a dreptul minunat să am doar pentru mine un oraș englezesc. Singurul lucru întru câtva demoralizant era acela că toate hotelurile și pensiunile păreau să se fi închis pe seara respectivă. 

Am mers până la gară, cu gândul de a lua un tren către Londra, însă și gara era întunecată și oblonită. Stăteam și mă întrebam ce să fac, când am observat lumina cenușie a unui televizor inundând o fereastră de la etajul unei pensiuni de peste drum. „Ura, cineva nu doarme!”, mi-am zis și m-am grăbit să traversez, plănuind niște scuze umile adresate amabilei proprietare pentru ora târzie a sosirii mele și imaginându-mi o conversație însuflețită care includea replica „O, dar nici nu mi-ar putea trece prin minte să vă cer să-mi dați de mâncare la ora asta! Nu, sincer - ei, dacă sunteți absolut sigură că nu e nici un deranj, atunci poate doar un sendviș cu rosbif și un castravete murat mare și, poate, niște salată de cartofi și o sticlă de bere”. Pe aleea din față era o beznă deplină și, din cauza înflăcărării mele și a lipsei de familiaritate cu intrările britanice în clădiri, m-am împiedicat de o treaptă, ciocnindumă de ușă cu fața înainte și făcând vreo șase sticle goale de lapte să zdrăngănească. Fereastra de la etaj s-a deschis aproape imediat. — Cine-i acolo? s-a auzit o voce tăioasă. Am făcut un pas în spate, frecându-mi nasul, și m-am uitat în sus la silueta cu bigudiuri. 

— Bună seara! Caut o cameră, am spus. 

— Am închis. 

— O! (Și cu cina mea cum rămâne?) 

— încercați la Churchill. în față. 

— în față la ce? am întrebat, dar fereastra se închidea deja cu o bufnitură.