Cum sa fii dictator. Cultul personalitatii in secolul XX gratis pdf

În 1840, romancierul şi pamfletarul William Makepeace Thackeray, celebru pentru satirele sale la adresa celor cu funcţii înalte, publica o caricatură a lui Ludovic al XIV-lea. În partea stângă se află un soi de manechin pe care sunt etalate sabia regelui, mantia cu crinul heraldic şi blana de hermină, peruca cu buclele revărsate, pantofii cu toc aristocratic. în centru, omul simplu, un Ludovic modest, în lenjerie de corp, cu picioare fusiforme, burtă proeminentă, chel, cu capul descoperit şi fără dinţi. În stânga însă, complet înveşmântat, apare un mândru Ludovicus Rex cu toate însemnele regalităţii. Thackeray l-a despuiat pe Regele Regilor, pentru a arăta omul, fragil şi demn de milă fără podoabele puterii: ,,Astfel îi plăsmuiesc bărbierii şi cizmarii pe zeii la care ne închinăm" 1 • „L'Etat, cest moi" sunt cuvintele care i-au fost atribuite regelui din secolul al XVII-lea: ,,Statul sunt eu". Din punctul său de vedere, Ludovic răspundea doar în faţa lui Dumnezeu. 

A fost un suveran absolut, care, timp de şaptezeci şi ceva de ani, şi-a folosit puterea autocratică pentru a slăbi nobilimea, a centraliza statul şi a-şi extinde teritoriile cu ajutorul armelor. El însuşi şi-a construit imaginea unui Rege-Soare infailibil, în jurul căruia se învârtea totul. Se asigura că era slăvit de toată lumea, prin medalii, picturi, busturi, statui, obeliscuri şi arcuri de triumf care umpleau regatul. Poeţii, filosofii şi istoricii de la curte îi preamăreau înfăptuirile, proclamându-l omniscient şi omnipotent. A transformat casa regală de vânătoare din sud-vestul Parisului în Castelul Versailles, un palat grandios, cu 700 de camere, pe o moşie întinsă unde se întreţinea cu admiratorii, obligându-şi nobilii să se întreacă pentru favoruri . 

Ludovic al XIV-lea era maestru în a-şi juca rolul pe scena politică, bazându-se, aşa cum fac toţi politicienii într-o oarecare măsură, pe imagine. Ludovic al XVI-lea, un descendent al Regelui-Soare, a fost executat prin ghilotinare după revoluţia din 1789, astfel încât odată cu el a fost îngropată şi noţiunea de drept divin. Revoluţionarii susţineau că drepturile suverane se află în mâinile poporului, nu sunt un dat de la Dumnezeu. în democraţiile care s-au născut în următoarele două secole, conducătorii au înţeles că trebuie să îşi atragă votanţii, pentru că aceştia i-ar putea scoate din viaţa publică la urne.