Sunt singur… Nu am rude, nici familie, nici copii, nici mãcar prieteni. Am o pisicã ºi ea înlocuieºte toate absenþele ºi lumea întreagã… Pisica se numeºte Bill sau „Le Chat Botté“, blana ei este albã cu pete negre, iar în jurul ochilor are niºte ochelari negri cu care mã priveºte precum un om… Dar am avut… Da! Am avut ºi muzica de jazz. Cum sã trãiesc acum? Cum se pot armoniza singurãtatea ºi muzica de jazz care presupune o comuniune ºi o comunicare cu ceilalþi? Nu am trecut, nici amintiri… Nu mai ºtiu nimic despre copilãrie, ºcoalã, pãrinþi, studii… rãzboaie… Parcã au fost douã rãzboaie? Nu îmi mai amintesc exact dacã am cântat la trompetã ºi pian... Mi-am pierdut chiar ºi numele. Poate mã numesc Pascal, Walter ori Benjamin. Nu! Walter Benjamin a fost un pictor sau un scriitor. Mie gustul ºi parfumul madelenei nu-mi provoacã amintiri ºi nici nu sunt „în cãutarea timpului pierdut“, cum a zis cineva… 

Eu trãiesc un singur timp, acum ºi aici. Orfeu – parcã aºa se numea? – nu mai priveºte în urma lui spre Euridice, iar ea a ieºit din infern ºi rãtãceºte în… infernul de aici. Prin indiferenþa mea, ea a rãmas în viaþã… Am vrut ºi am reuºit sã uit pânã ºi ziua de ieri ºi trãiesc în „imediatul de fiecare clipã“. Privesc cerul pe fereastrã… este o zi seninã de toamnã, cu soare, fãrã niciun nor… albastrul cupolei cereºti este perfect ºi nu trece niciun avion care sã lase urma lui albã ca o trãsãturã de condei sau o semnãturã… Nimeni nu semneazã nimic ºi nimeni nu este autorul timpului pe care îl trãiesc. Nici chiar Dumnezeu… Dar care este numele meu? Nu ºtiu! Poate eu sunt Eu ºi o sã mã numesc EU! Atunci când o sã mã cheme cineva la telefon sau o sã mã prezint la primãrie ºi funcþionarul o sã mã întrebe: „Care este numele dumneavoastrã?“ Eu o sã rãspund: „EU! Ãsta e numele meu!“