Se zice că o poveste pierde ceva de fiecare dată când e spusă. Dacă este adevărat, povestea aceasta nu a pierdut nimic, fiind relatată pentru prima oară. Pentru această poveste, unii oameni vor fi nevoiţi să lase deoparte neîncrederea. Dacă toate acestea nu mi s-ar fi întâmplat mie, aş fi fost unul dintre ei. Multora nu le va veni greu să creadă, fiindcă mintea lor este deschisă, descuiată cu acea cheie care îi face pe oameni să creadă. Oamenii aceştia fie s-au născut aşa, fie din faşă, când mintea lor abia înmugurea, au fost îngrijiţi până ce petalele lor sau deschis încet, pregătindu-i pentru a fi hrăniţi cu însăşi seva vieţii. Ploile cad asupra lor, soarele străluceşte, iar ei cresc, cresc, cresc; cei care au mintea deschisă trec prin viaţă conştienţi, receptivi, văzând lumină acolo unde este întuneric, văzând o posibilitate în căi închise, gustând victoria când alţii scuipă eşecul, punându-şi întrebări când alţii iau lucrurile aşa cum vin. Sunt mai entuziaşti. Mai puţin cinici, mai puţin blazaţi. Nu se dau bătuţi cu una, cu două. Mintea unora se deschide mai târziu în viaţă, în urma unei tragedii sau a unui triumf. Oricare dintre acestea poate fi o cheie care descuie cutia cunoaşterii, pregătindu-i pentru a accepta necunoscutul şi pentru a spune la revedere pragmatismului şi liniilor drepte.