Vîntul rece şi biciuitor îngheţa pînă-n măduva oaselor. Zăpada unui viscol de la începutul săptămînii se îngrămădea în troiene neregulate pe marginea drumului. Cerul era de un albastru intens. Copacii desfrunziţi, cu ramurile golaşe şi negre, se înălţau din iarba brună a iernii, agitîndu-şi crengile ca pe nişte pumni împotriva frigului. Era luna martie în Maine. Miranda reglă caloriferul la maximum, îşi programă CD player-ul să cînte Boema de Puccini şi conduse mai departe, în acordurile înălţătoare ale muzicii. Se întorcea acasă. După cele zece zile ale turneului de conferinţe, alergînd de la hoteluri în campusuri universitare, la aeroporturi şi la alte hoteluri, Miranda abia aştepta să ajungă. Era posibil ca uşurarea ei să fie legată de faptul că detesta să ţină conferinţe, suferind cumplit ori de cîte ori trebuia să apară în faţa acelor şiruri de feţe curioase. Dar timiditatea şi tracul nu aveau voie să-i perturbe îndatoririle. Era dr. Miranda Jones, o Jones din Jones Point. Şi nu-şi putea permite s-o uite vreodată. Oraşul fusese întemeiat de primul Charles Jones care-şi lăsase amprenta în Lumea Nouă. Miranda ştia că tuturor celor din neamul Jones li se cerea să lase urme ale trecerii lor, să-şi menţină poziţia de familie fruntaşă a Point-ului, să contribuie la mersul înainte al societăţii, să se comporte aşa cum se aştepta din partea Jones-ilor din Jones Point, Maine. Dornică să lase aeroportul cît mai în urmă, coti pe drumul de coastă, apăsînd pe accelerator. Viteza la volan era una dintre micile ei plăceri. Îi plăcea să se deplaseze repede, să ajungă dintr-un loc în altul cu minimum de agitaţie şi în cît mai puţin timp. Femeie înaltă de aproape un metru optzeci cînd era desculţă şi cu părul de culoarea unei maşini de pompieri Tonka de jucărie rareori trecea neobservată. Chiar şi cînd nu era stăpînâ pe situaţie, arăta ca şi cum ar fi fost. Iar cînd se mişca, precis şi hotărît ca o rachetă cu detector de căldură, de obicei se făcea loc în calea ei. Avea o voce pe care un bărbat îndrăgostit o comparase cu catifeaua învelită în şmirghel. Compensa accidentul soartei, cum îl considera ea, cultivîndu-şi o vorbire răspicată şi energică, adeseori frizînd afectarea. Dar dădea rezultate. Trupul ei putea fi moştenit de la cine ştie de strămoş celt războinic, dar faţa îi era strict din Noua Anglie. Îngustă şi rece, cu nas prelung şi drept, bărbie uşor ascuţită şi nişte pomeţi care ar fi putut sparge gheaţa. Avea o gură largă şi, de cele mai multe ori, strînsă 1 într-o linie serioasă. Ochii-i erau albaştri precum cerul în ziua de 4 Iulie şi, în majoritatea cazurilor, gravi. Acum, însă, delectîndu-se cu drumul lung şi şerpuitor care ocolea colinele dantelate cu zăpadă, zîmbea atît cu gura, cît şi cu ochii. Dincolo de faleză, marea se agita cenuşie ca oţelul. Mirandei îi plăceau toanele ei, puterea ei de a linişti sau a fascina. Cînd şoseaua coti ca un deget încovoiat, auzi bubuiturile tunătoare ale valurilor lovind stîncile, pentru ca apoi să se retragă ca un pumn gata să mai lovească o dată. Lumina slabă a soarelui scînteia pe troiene, iar vîntul răsfira capricios pînze de zăpadă prin aer, peste drum. În partea dinspre golf, copacii goi se cocîrjau ca nişte moşnegi, împovăraţi de furtunile anilor. În copilărie, cînd încă mai avea fantezie, Miranda îşi imaginase acei copaci bombănindu-şi unii altora nemulţumirile, în timp ce se strîngeau să reziste vîntului.