Am avut un șaman rău. Asta spunea Thorn1 de fiecare dată când el însuși făcea ceva rău. Dacă cineva protesta în legătură cu ceva, își ridica cosițele lungi, cărunte și-i arăta umflăturile roșietice și diforme aflate în jurul canalelor auriculare. Când era copil, șamanul lui îi înfipsese ace din os prin urechi, iar apoi le sfâșiase în lateral pentru a-l ajuta să țină minte anumite lucruri. Când voia să obțină același rezultat, Thorn îl lovea cu putere pe Loon2 peste ureche, iar apoi arăta spre propriul cap, înclinându-l, gest prin care voia să spună: „Crezi că ai suferit mult?” Acum îl prinsese pe Loon de braț și îl târa de-a lungul potecii care ducea spre Stânca lui Pika, pe culmea care se înălța între Valea de Sus și cea de Jos. Era spre sfârșitul dupăamiezii, iar norii joși se rostogoleau deasupra capetelor, măturând culmile mai înalte ale landei, închipuind un acoperiș cenușiu al lumii. Dedesubtul acestuia, un șir de bărbați pășeau pe o cărare de-a lungul crestei, urmându-l pe Thorn în misiunea șamanului. Sosise momentul ca Loon să pornească în pribegie. 

— De ce tocmai în noaptea asta? protestase Loon. Vine o furtună, nu vedeți? 

— Am avut un șaman rău. Așadar, se aflau acolo. Până la ultimul, surâzându-i întristați și clătinând din cap, bărbații l-au îmbrățișat îndelung pe Loon. Privirile lor îi spuneau că urma să aibă parte de o noapte cumplită. Thorn a așteptat ca ei să sfârșească acel ritual, după care, cu glas spart, a intonat începutul unui cântec de rămas-bun: Așa începem tot mereu Când omul trebuie să renască Mamei-Pământ vă dăruiți Dacă-i veți cere, ajutor primiți 

— Dacă o veți ruga frumos, a adăugat el, bătându-l ușor pe umăr pe Loon. A urmat un cor de râsete, bărbații l-au privit cu ochi ironici sau încurajatori, în timp ce l-au despuiat de haine, centură și încălțări și le-au încredințat pe toate lui Thorn, care l-a fulgerat cu privirea ca și cum ar fi fost gata să îl plesnească. Iar când Loon a rămas cu desăvârșire gol și fără niciun obiect asupra lui, Thorn chiar l-a lovit, însă a fost doar o plesnitură cu dosul mâinii peste piept. 

— Du-te! Pornește! Ne revedem când va fi lună plină. Dacă cerul ar fi fost senin, la apus s-ar fi văzut fâșia subțire a lunii noi. Așadar, treisprezece zile de colindat, pornind de la zero, așa cum începea întotdeauna prima colindare a unui șaman. De astă dată, în pragul unui viscol. Și în luna a patra a anului, când zăpada încă acoperea pământul. Loon a rămas cu o expresie impenetrabilă și a privit spre apus, spre orizont. Ar fi fost lipsit de demnitate și oricum inutil, să cerșească o amânare de o lună. De aceea, cu ochi împietriți, a privit dincolo de Thorn și a început să analizeze drumul pe care îl va urma spre Valea de Jos, unde pâlcuri de copaci mărgineau pârâul. Faptul că era desculț îi crea probleme, deoarece coborâșul obișnuit de pe Stânca lui Pika era foarte pietros, probabil atât de accidentat, încât ar fi trebuit să urmeze alt drum. Printre multe altele, era prima hotărâre pe care trebuia să o ia cât mai înțelept.