După ce am străbătut planeta în lung şi-n lat timp de douăzeci de ani, m-am hotărât să dau o ultimă lovitură, înainte de a pune valiza jos. Bineînţeles, marele patron de la World Inc. House nu era informat, nu mai mult decât directorul lui de dezvoltare, Paul Byge, un tip înalt, cu aer apatic, un pic mai sensibil decât betonul armat. Byge avea în cap doar o singură idee: descoperirea celor mai frumoase destinaţii ale bătrânei noastre planete, pentru a plasa acolo hoteluri de lux, 6 rezervate miliardarilor în căutare de aventuri exotice. Datorită mie, această încântătoare activitate a devenit una dintre ramurile cele mai rentabile de la World Inc. House, care controla o parte uriaşă a tranzacţiilor imobiliare de primă mână din lume. Lumea… O portocală cojită pe cale de a putrezi. În unele locuri, mirosul devenea chiar insuportabil. Când mi-am început aventura, am făcut-o ca să descopăr ţări, să gust din o mie şi una de culturi, să ies din închisoarea strâmtă în care ne-am născut cu toţii. În ajunul ultimei mele călătorii pentru cucerirea necunoscutului, „studenţii” islamişti, talibanii, au aruncat în aer statuile uriaşe ale lui Buddha din Bamiyan, a căror prezenţă amintea că trecuse multă vreme, foarte multă, de când liniştea şi pacea erau scopul existenţei umane. Ştirile vorbiseră puţin despre acest subiect. Nu foarte mult, pentru că nu era vorba decât despre nişte statui de piatră şi de dispariţia unei înţelepciuni lipsite de dogmă şi de fanatism. Existau, cu siguranţă, subiecte mult mai importante. Pentru mine asta a fost lovitura de graţie. Nu reuşeam să mă strecor între laşitate şi ipocrizie. Să călătoresc cu avionul pentru ultima dată ca profesionist a fost o reală plăcere. Când misiunea mea va fi încheiată, o să merg să mă aşez la capătul lui nicăieri, într-unul dintre acele locuri neinteresante unde se doarme atât ziua, cât şi noaptea. Alegerea era vastă. Pentru moment, era Orientul Mijlociu.