Ce-i mai plac lui taică-miu glumiţele. Ce să-i faci, bătrânu’ e nebun după râsete. De când mă ştiu, nu i-am înţeles nici jumate din poante, dar râdeam oricum. Sâmbăta, la frizerie, nu conta pe câţi lăsa înaintea lui la rând câtă vreme putea să-şi facă numărul. Să-i îndoaie de râs. E clar că tunsul nu era prioritatea numărul unu. „Să-mi zici dac-ai mai auzit-o pe asta“, face bătrânu’. Cică intră în cabinetul oncologului şi-l întreabă: „După chimioterapie, o să mai pot cânta la vioară?“. La care oncologul: „E în metastază. Mai ai şase luni de trăit...“ Şi, cu un joc de sprâncene d la Groucho Marx, bătrânu’ îşi scutură trabucul invizibil şi zice: „Vreau să aud şi altă părere“. La care oncologul: „OK, ai cancer şi-n plus glumele tale sunt de căcat“. 

Îi fac chimioterapie şi radiaţiile îl ard aşa de tare pe dinăuntru că, zice el, când se pişă, parcă se pişă lame de ras. Încă merge sâmbăta la frizerie şi-şi face numărul, chiar dacă e chel ca o bilă de biliard. E chel ca un schelet şi cară un tub cu oxigen ca pe o versiune light de lanţ cu ghiulea. Intră în frizerie cu furtunul de la tub în jurul ţestei pleşuve, peste urechi şi în nas, şi spune: „Ia-mi doar un pic din vârfuri, te rog“. Şi lumea râde. Să nenţelegem, taică-miu nu e vreun Unchiu’ Milty, vreun Edgar Bergen. E slab ca un schelet de Halloween şi chel şi o să moară într-o lună jumate, aşa că nu contează ce zice, lumea o să necheze oricum doar de dragul lui. Acuma, serios, cred că sunt nedrept cu el. E vina mea că nu ştiu să-l descriu, dar taică-miu e mai comic decât pare. Poate că umorul lui e un talent pe care nu l-am moştenit. Pe când eram micuţul lui Charlie McCarthy, adică mai toată copilăria, venea şi zicea: „Cioc-cioc!“. „Cine-i?“ „Pupăza“, zicea. „Care pupăză?“ 

Şi-mi zicea: „Oau, nu ştiam că ai mai multe“. Nu mă prindeam. Eram prost, aveam şapte ani, încă eram în clasa întâi. Habar n-aveam ce-i aia Elveţia sau Shinola, dar voiam să mă iubească bătrânu’, aşa că am învăţat să râd. Orice-ar fi zis, râdeam. Nu ştiu de ce, când zicea „pupăza“, cred că se referea la mama, care fugise şi ne lăsase. Tata mi-a spus despre ea că era o „păpuşă a-ntâia“, dar nu ţinea la glume. NU era o fată de gaşcă. Mă întreba: „De ce şi-a tăiat Van Gogh urechea şi i-a trimis-o curvei ăleia după care-şi pierduse minţile?“. Poanta, „Pentru că era într-o ureche“, n-ar fi fost greu de înţeles, dar aveam şapte ani, încă nu ştiam cine e Van Gogh sau ce e o curvă şi i-aş fi omorât gluma dacă l-aş fi întrebat. Aşa că, dacă bătrânu’ mă întreba „Ce iese când împerechezi un elefant cu un şoarece?“, ştiam că nu trebuie să întreb „Ce înseamnă să împerechezi?“. Doar mă pregăteam să râd la poantă, „Un şoarece mort cu o gaur-a curului imensă“