La început, orașul părea părăsit. Singurul semn de viață era o pereche de câini care dormeau pe un preș vechi, prăfuit, la umbra unor coșuri de gunoi. După colț însă, apărea piața orașului, mărginită de case mari, cu balcoane care dădeau spre valea împestrițată de vii și de pâlcuri de măslini, oferind spre ținutul Pugliei o priveliște vastă, aproape până spre Marea Adriatică. Trei roșcovi și doi stejari străjuiau această mică oază, iar la umbra ramurilor înfrunzite se înălțau două monumente, fiecare dintre ele acoperit de ofrande florale și decorat cu panglici și funde în culorile drapelului italian. Pe o bancă de lemn cu vopseaua scorojită ședea un bătrân ațipit, cu ochii închiși, capul lăsat pe un umăr și gura întredeschisă. Părea să respire cu greutate, ori poate că dormea deja somnul celor drepți și nimeni nu-și dăduse încă seama; în orice caz, părea că nu va mai găsi nicicând puterea de a se ridica de acolo. La picioarele lui ședea un câine, lungit așa cum numai potăile Mediteranei se pot lungi în umbra anemică a verii la cele mai fierbinți ore. Pretutindeni în jur răsuna cântecul repetitiv al cicadelor ce-și scărpinau pântecele pe ramurile înalte ale roșcovilor, în aerul neclintit. Unul dintre cele două monumente din mijlocul pieței era un monolit dedicat celor căzuți în Primul Război Mondial. Pe un stâlp din piatră erau gravate patruzeci și două de nume ale victimelor din oraș, dar dacă citeai cu atenție, observai încă ceva: jumătate dintre cei morți aveau ca nume de familie Palmisano. Douăzeci și unu de bărbați din aceeași familie. „Giuseppe Oronzo Palmisano (unu); Donato Fu Francesco Paolo Palmisano (doi); Silvestro Palmisano (trei); Gianbattista Di Martino Palmisano (patru); Nicola Di Martino Palmisano (cinci); Giuseppe Fu Vito Palmisano (șase)…“ Celălalt monument era închinat celor căzuți pe fronturile din al Doilea Război Mondial. Pe lista aceea nu se afla nici un Palmisano; poate că familia și ultimul ei membru pieriseră în primul război. Aici, jumătate din cei morți erau Convertini. – Ventuno… sono ventuno! rosti bătrânul de pe bancă, îndreptându-și spatele, și apoi repetă către piața pustie: Ventuno… sono ventuno! Fața îi era brăzdată de riduri și ochii îi priveau spre monument. Se trezise și câinele, dar nu se ridicase de pe pământ, șezând cu picioarele întinse. – Douăzeci și unu! repetă bătrânul ca pentru sine. Toți, victime ale Primului Război Mondial. La maledizione dei Palmisano!