— Încetează, o să cazi! Zăpada așternută timp de o săptămână s-a tasat și a devenit gheață, iar riscul stă ascuns sub stratul de nea căzut în timpul nopții. La fiecare câțiva metri, bocancii ajung un pic mai departe decât intenționaseră picioarele și mi se strânge stomacul, în timp ce mă pregătesc pentru o trântă. Înaintăm cu greu și-mi doresc să mă fi gândit s-o duc pe Sophia mai degrabă cu sania. Fără nicio tragere de inimă, deschide ochii, răsucindu-și ca o bufniță capul spre partea opusă magazinelor, așa încât să-și ascundă fața în mâneca mea. Îi strâng mâna băgată în mănușă. Detestă păsările care atârnă în vitrina măcelăriei, cu penajul lor strălucitor din jurul gâtului într-un dezacord brutal cu ochii lipsiți de viață care le împodobesc. 

Și eu le urăsc. Adam spune că eu i-am dat fobia aceasta, ca pe o răceală sau ca pe o bijuterie nedorită. 

— Atunci de la cine a luat chestia asta? a întrebat el, când am protestat la idee. A ridicat mâinile, întorcându-se către o mulțime invizibilă, de parcă lipsa unui răspuns nu făcea altceva decât să-i dovedească punctul de vedere. 

— Sigur nu de la mine. Sigur că nu. Adam nu are slăbiciuni. 

— Sainsbury’s, spune Sophia acum, privind din nou spre magazine, după ce am trecut în siguranță pe lângă păsări. Încă mai pronunță „ținburiz“ , așa de drăgălaș că-mi face inima să tresalte. Acestea sunt momentele pe care le prețuiesc cel mai mult; momentele care fac ca tot efortul să merite, să nu fie în zadar. Din gură îi ies mici rotocoale de abur. 

— Acum magazinul de pantofi. Acuuum… 

— scoate cuvintele pe rând, ținându-l parcă pe următorul în gură până când este momentul potrivit 

— …magazinul de fructe și legume, declară ea, chiar când ajungem în dreptul lui. Fuucte si legume. Doamne, o iubesc pe fetița asta. Chiar o iubesc.