Gravitația. Un concept atât de familiar, prezent în toate limbile și culturile, dar pe care oamenii de știință se străduiesc să îl înțeleagă de milenii. Este miracolul suprem care leagă totul, pretutindeni și pentru totdeauna în Univers. Universală în toate sensurile. Ne putem gândi la ea ca la forța ascunsă care ne ține bine ancorați pe Pământ, la motivul pentru care Pământul se rotește pe orbită în jurul Soarelui sau la interacțiunea care a permis formarea Căii Lactee și a sutelor de miliarde de stele. 

Dar acest lucru abia dacă sugerează adevărata sa semnificație. Gravitația este motivul pentru care Universul însuși poate exista și evolua. Ea transformă spațiul și timpul din simple piese de decor în actori centrali ai dramei realității în desfășurare. Pe măsură ce acceptăm gravitația, nu ne putem abține să nu ne confruntăm cu ea: sărind, plutind sau zburând în timp ce urmărim scurte momente de eliberare de sub comanda ei. În ceea ce mă privește, am urmărit gravitația toată viața mea, căutând, ca mulți oameni de știință care m-au precedat, să-i deslușesc cele mai profunde mistere. Imaginează-te singur în cabina de pilotaj a unui avion mic, monomotor, așteptând cu răbdare pe pista de rulare semnalul de la controlul traficului aerian. Trei cuvinte simple, „liber la decolare“ , rezonează ca o parolă magică, deblocând o serie precisă de evenimente care vor realiza ceea ce ar fi fost imposibil cu 120 de ani în urmă: ridicarea și menținerea în aer a unui obiect de o tonă. În timp ce aeronava se deplasează pe pistă, ești împins în spătarul capitonat al scaunului, accelerând pe orizontală până la o viteză de 100–200 km/h. În mod ironic, această viteză orizontală este cea care va permite presiunii de sub aripi să învingă atracția verticală a gravitației și să te ridice spre cer. 

Pe măsură ce urci la altitudinea de croazieră, chiar și cea mai mică turbulență zguduie micul avion. Pentru o clipă, te simți ca și cum ai fi prins în capcană într-un glob de zăpadă care e scuturat de mâna unui uriaș — până când îți amintești că o mică mișcare a cârmei, o ușoară reechilibrare sau o răsucire subtilă a eleroanelor este tot ce ai nevoie pentru a prelua controlul și a naviga lin pe curentul de aer, împins simultan în sus de presiune și tras în jos de gravitație. Dacă să te înalți deasupra norilor nu e pe gustul tău, poate că ai prefera să te imaginezi scufundat în albastrul adânc, amestecându-te cu mii de pești din reciful de corali, la câteva zeci de metri sub suprafața apei. În timp ce contempli seninătatea acestei lumi subacvatice, ești cufundat într-o liniște întreruptă doar de sunetele pocniturilor vibrante ale recifului de corali și de propria ta respirație, pe măsură ce inspiri încet din rezervorul de oxigen și expiri bule mici care ies la suprafață. Cu fiecare respirație, corpul tău se balansează ușor în sus și în jos cu câțiva centimetri, în timp ce presiunea aerului din plămâni încearcă să compenseze forța gravitațională și masa coloanei de apă care apasă pe fiecare celulă din corpul tău.