Jimmy se trezi treptat, conştient la început de un singur lucru – că era îngrozitor de frig. Dinţii îi clănţăneau, carnea îl durea, degetele de la mâini şi de la picioare îi amorţiseră. Şi de ce nu putea să vadă nimic? De ce nu vedea? În jurul lui era un întuneric de nepătruns ce nu semăna cu nimic din ce mai văzuse până atunci. Când se dezmetici, îşi dădu seama că era prins în ceva străin, urât mirositor. Înfăşurat! Intră în panică şi începu să ţipe şi să tragă cu unghiile de materialul cu care era înfăşurat. Acesta se rupse sub mâinile lui, dar după ce reuşi să se elibereze şi văzu că frigul persistă, simţi că înnebuneşte de groază. În jurul lui mai erau şi alte chestii la fel de urât mirositoare ca şi bandajele cu care fusese legat, dar indiferent cât de tare ar fi ţipat, ar fi sfâşiat, ar fi smuls, nu reuşea să scape, nu putea să zărească nici măcar o geană de lumină, şi nu simţea nici cea mai uşoară boare de aer cald. Aşa că ţipă, rupse şi smulse în continuare, cu pulsul bubuindu-i în urechi, auzind doar sunetele făcute de el. Otis Green şi Cecil Potter veniră împreună la muncă. Se întâlniseră zâmbitori pe strada Eleventh. Era ora şapte fix, dar se simţeau în al nouălea cer la gândul că nu trebuiau să ponteze. Locul lor de muncă era civilizat, omule, nu puteai nega chestia asta. Îşi puseră pachetele pregătite pentru masa de prânz în micuţul dulăpior de inox pe care-l păstraseră pentru folosinţa lor exclusivă – nu era nevoie de încuietori, căci aici nu existau hoţi. Apoi îşi începură ziua de lucru. Cecil îi auzea deja pe copilaşii săi cum ţipau după el; merse drept la uşiţa lor, o deschise şi le spuse cu tandreţe: — Salut, băieţi! Ce mai faceţi, ha? Toată lumea a dormit bine?