În 1909, eram unul dintre cei mai nefericiți tineri din New York. Vindeam autocamioane ca să-mi câștig existența. Nu știam cum funcționează un autocamion. Și asta nu era tot: nici nu voiam să știu. Îmi detestam slujba. Detestam faptul că trăiam într-o cameră mobilată ieftin de pe strada West 56 – o cameră infestată cu gândaci. Îmi amintesc și acum că aveam câteva cravate agățate pe pereți, și, într-o dimineață, când am întins mâna să iau una curată, gândacii s-au răspândit în toate direcțiile. Detestam faptul că eram nevoit să mănânc în restaurante ieftine și murdare care erau probabil și ele infestate cu gândaci. Mă întorceam în fiecare seară acasă, în camera mea solitară, cu o durere de cap însoțită de greață – o durere provocată și întreținută de dezamăgire, îngrijorare, amărăciune și revoltă. Mă revoltam pentru că visurile nutrite în timpul facultății se transformaseră în coșmaruri. Asta era viața? Asta era aventura vieții pe care abia o așteptasem? Doar asta avea să însemne viața pentru mine – să muncesc într-un loc pe care îl detestam, să trăiesc cu gândacii, să mănânc o mâncare dezgustătoare – și fără nicio speranță de viitor?... Tânjeam să am timp liber în care să citesc și să scriu cărțile pe care visasem să le scriu în zilele de facultate. Știam că am multe de câștigat și nimic de pierdut dacă renunț la slujba pe care o detestam. Nu mă interesa să câștig bani din plin, ci să trăiesc din plin. Pe scurt, ajunsesem la Rubicon – acel moment hotărâtor cu care se confruntă majoritatea tinerilor atunci când își încep viața. Așa că am luat decizia – iar acea decizie mi-a schimbat complet viitorul. A făcut ca viața mea să fie plină de satisfacții, iar eu să fiu fericit, depășindu-mi cele mai utopice aspirații. Decizia mea a fost următoarea: să renunț la slujba pe care o disprețuiam; și, de vreme ce îmi petrecusem cinci ani studiind la State Teachers College din Warrensburg, Missouri, pregătindu-mă să devin profesor, aveam să îmi câștig existența ținând cursuri pentru adulți la școlile serale. Astfel, aș fi fost liber în timpul zilei, când puteam să citesc, să-mi pregătesc cursurile, să scriu romane și povestiri. Îmi doream „să trăiesc pentru a scrie și să scriu pentru a trăi”. Dar ce materie să le predau adulților la seral? Privind înapoi și evaluându-mi formarea din facultate, mi-am dat seama că pregătirea și experiența pe care le aveam în ce privește vorbitul în public avuseseră mai multă valoare practică în afaceri – și în viață – decât toate celelalte lucruri pe care le studiasem la universitate, luate la un loc. De ce? Pentru că mă scăpaseră de timiditate și de lipsa încrederii în sine și îmi oferiseră curajul și siguranța de a interacționa cu oamenii. În plus, mă ajutaseră să înțeleg că în frunte ajunge de obicei omul care poate să se ridice și să spună ce gândește. Mi-am depus candidatura pentru un post de profesor de public speaking la cursurile serale de la Universitatea Columbia și Universitatea New York, dar cei de acolo au decis că pot să se descurce și fără ajutorul meu. 

Am fost dezamăgit atunci – dar acum îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-au refuzat, deoarece am început să predau în școlile serale YMCA** , unde a trebuit să demonstrez că obțin rezultate concrete, și să o demonstrez rapid. Ce mai provocare a fost! Adulții aceia nu veneau la cursurile mele pentru că voiau credite universitare sau prestigiu social. Veneau dintr-un singur motiv: doreau să își rezolve problemele. Voiau să se poată ridica în picioare și să spună câteva cuvinte la o întâlnire de afaceri fără să leșine de emoții. Agenții de vânzări voiau să poată face o vizită unui client dificil fără să fie nevoiți să se plimbe de trei ori în jurul clădirii pentru a prinde curaj. Voiau să dobândească siguranță și încredere în sine. Voiau să reușească în afaceri. Voiau să aibă mai mulți bani pentru familia lor. Și, întrucât își plăteau taxa în rate – și nu mai achitau dacă nu obțineau rezultate –, iar eu nu aveam un salariu fix, ci primeam un procent din profit, trebuia să fiu pragmatic dacă voiam să mănânc. Pe atunci aveam impresia că eram dezavantajat, dar acum îmi dau seama că obțineam o instruire neprețuită. Trebuia să îmi motivez studenții. Trebuia să îi ajut să își rezolve problemele. Trebuia să fac fiecare lecție atât de interesantă, încât să-și dorească să vină în continuare. Era o muncă palpitantă. Îmi plăcea. Am fost surprins de cât de repede și-au dezvoltat acești oameni de afaceri încrederea în sine și de cât de repede au obținut, mulți dintre ei, o promovare și un salariu mai bun. Cursurile aveau un succes care depășea cu mult cele mai optimiste speranțe ale mele. După trei semestre, cei de la YMCA, care refuzaseră să mă plătească cu 5 dolari pe seară, îmi dădeau acum 30 de dolari pe seară, în baza procentului. La început, am predat doar arta de a vorbi în public, dar pe măsură ce au trecut anii, mi-am dat seama că oamenii aveau nevoie și de capacitatea de a-și face prieteni și de a-i influența pe ceilalți. Și, pentru că nu am găsit un manual adecvat despre relațiile umane, am scris eu unul. Dar nu l-am scris în modul obișnuit. A crescut și a evoluat din experiențele adulților de la aceste cursuri. L-am intitulat Cum să vă faceți prieteni și să deveniți influenți. Deoarece a fost scris exclusiv ca manual pentru cursurile mele destinate adulților și deoarece mai scrisesem încă patru cărți despre care nu auzise nimeni, nici nu am visat că se va vinde atât de bine: sunt probabil unul dintre cei mai surprinși scriitori în viață. Pe măsură ce au trecut anii, am realizat că o altă mare problemă a adulților era îngrijorarea. Majoritatea cursanților mei erau oameni de afaceri – directori executivi, agenți de vânzări, ingineri, contabili: un eșantion reprezentativ al tuturor meseriilor și profesiilor – și cei mai mulți dintre ei aveau probleme! Erau și femei la cursuri – femei de afaceri și casnice. Și ele aveau probleme! Era clar că aveam nevoie de un manual despre cum să învingi grijile – așa că am încercat încă o dată să găsesc unul. M-am dus la marea Bibliotecă Publică din New York, de la intersecția dintre Fifth Avenue și strada 42, și am descoperit, spre surprinderea mea, că această bibliotecă avea doar 22 de cărți enumerate la titlul ÎNGRIJORARE. Am mai remarcat totodată, spre amuzamentul meu, că erau o sută optzeci și nouă de cărți la categoria VIERMI. Erau de aproape nouă ori mai multe cărți despre viermi decât despre îngrijorare! Incredibil, nu? Deoarece îngrijorarea este una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă omenirea, ai crede, nu-i așa, că fiecare liceu și fiecare facultate din țară ar ține un curs despre „Cum să nu îți mai faci griji”. Cu toate acestea, dacă există un curs cu acest subiect la vreo facultate din țară, eu nu am auzit niciodată de el. Nu e de mirare că David Seabury a spus următoarele în cartea lui How to Worry Successfully (Cum să te îngrijorezi cu succes): „Ajungem la maturitate la fel de puțin pregătiți pentru presiunile experienței ca un șoarece de bibliotecă pus să facă balet”.