Cine nu-l cunoaşte de aproape pe părintele stareţ şi-l vede aşa deodată plimbî-ndu-se prin curtea mânăstirii, bătrân înfăţişetor, cu faţa slabă dar sănătoasă, barba lungă şi albă colilie, ar crede că e omul cel mai prietenos şi mai plăcut din lume. Dar nu este aşa. Părintele stareţ e un om posac, gân deşte mai mult pe lângă Evanghelie, râde silit şi cu greu îi scapă câte o vorbă de duh din gură. Numai când şi când are câte o toană că-i vine aşa din senin un chef de vorbă şi de glume, că stai în loc şi te gân deşii dacă este el sau altul. Atunci ia o înfăţişare nespus de plăcută, râde cu lipici, nu gândeşte nimic, ci numai povesteşte, ca orice bătrân, lucruri trăite de care îşi aminteşte cu plăcere şi eu vioiciune. Are darul de a le spune amănunţit şi înflorate, numai că repetă mereu aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Călugării din apropierea lui le ştiu pe de rost, aşa că mu-i mai încântă decât mutra-i trecătoare de om şugubăţ şi felul lui de a povesti cu mişcări din mâini, din picioare, din cap, din ochi şi din nas. Chiar şi barba ia parte atunci când preaeuvioşia-sa vrea să arate cum mânca vreunul din eroii amintirilor sale. În ziua aceea părintele stareţ se găsea în toanele cele maibune. Luase masa împreună cu economul şi cu casierul şi acum le. Povestea, pentru a cmcizecea sau a suta oară, cum era să se opărească cu pilaf de prune la o sfinţire de biserică, pe când preacuvioşia-sa se găsea ca diacon la episcopia Argeşului. Vorba plecase de la o păţanie la fel a casierului care se fripsese cu cafea turcească” chiar atunci la sfârşitul mesei. Şi tocmai când părintele stareţ isprăvise povestea cu pilaful şi era gata să înceapă alta, căci odată pornit cu greu se mai opreşte, intră pe uşă fratele Niculae, un băieţandru de şaisprezece ani, oare făcea ucenicie la ecleziarhul mânăstirii. 

— Ce e, frate Niculae? 

— Ce să fie, cinstite părinte, răspunse ucenicul cu ochii plini de lacrimi, uite… am venit să vă rog să mă daţi de ascultare în altă parte, că la părintele ecleziarh nu pot să mai stau… în alte împrejurări răspunsul părintelui stareţ ar fi fost din două vorbe, însoţite de o bătaie din picior şi de oarecare cotonogeală. Acuma însă, spre norocul fratelui Niculae, fiind în toane bune. Îl primi cu duio'şie părintească şi-l întrebă cu bunătate: — Da' de ce, Niculăiţă? — Păi de, cinstite părinte… dacă părintele ecleziarh îşi bate joc de mine! Ştiind pe îngrijitorul bisericii om bun de comedii, stareţul pricepu ajumaidecât care e pricina şi zâmbi-a râde. 

— Ce fel îşi bate joc, Niculăiţă? — Uite… chiar astăzi mă făcu să mănânc mustrare şi urecheală de la părintele Macarie, duhovnicul. Că fiind ziua sfântului Mereurie, părintele ecleziarh îmi dete poruncă de dimineaţă să aprinz un sfeşnic la sfânt. Şi cum sfântul Mereurie e zugrăvit chiar în dreptul stranii părintelui Macarie, eu îl ascultai şi pusei sfeşnicul în strană, că în altă parte n-aveam cum. Cân-d vine la biserică părintele duhovnic şi vrea să se aşeze în strană, cam fără vedere cum este el, dete peste sfeşnic şi era cât p-aei să-şi spargă capul… 

— Cine e măgarul ăla care a pus sfeşnicul în strană la mine? întrebă el necăjit. 

— Eu, cinstite părinte, că mi-a poruncit părintele ecleziarh…” 

Şi m-a certat, cinstite părinte, şi m-a luat de urechi în faţa soborului. Dacă i-am spus părintelui ecleziarh, tot pe mine m-a găsit vinovat că, auzi, că trebuia să pui sfeşnicul deasupra strănii! De, acuma judecaţi sfinţia-voastră dacă se putea una ca asta şi dacă nu e curată bătaie de joc! 

— A glumit cu tine, Niculăiţă… 

— O fi glumit, cinstite părinte, nu zic că nu, dar o pat eu de pe urma glumelor sfinţieisale? Că nu e acuma pentru iântâiaşi dată! Dacă vi le-aş spune pe toate, v-aţi mira cum de am avut răbdare să sufăr atâta…