Cel de-al Doilea Război Mondial continuă să-i fascineze pe istorici - şi nu numai pe ei, ci pe toţi cei cărora o carte de istorie le mai este prilej de curiozitate şi de meditaţie. De mult aveam impresia că ştim totul despre această conflagraţie fără precedent - şi totuşi istoriografia subiectului merge mai departe, cu mereu noi titluri care vin să aprofundeze drama şi trama celui mai mare conflict din istoria omenirii. înainte de a fi un capitol de istorie, bătălia de la Stalingrad este mai ales una dintre rănile memoriei româneşti. Să recapitulăm împreună câteva detalii preliminare ale acestui episod - mai bine zis, perspectiva noastră asupra lui. în anul 1942 - cel în care începe povestea adevărată a cărţii de faţă -, România era de partea greşită a Istoriei; era acolo, împinsă de o realitate geopolitică dură şi fără alternative. Intrată în război contra Uniunii Sovietice pentru recuperarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord - ambele pierdute în vara lui 1940 -, armata română se afla, în prima parte a anului 1942, într-o alianţă care încă avea toate şansele de a câştiga războiul din est. La 11 februarie 1942, la Rastenburg, mareşalul Ion Antonescu se întâlnea cu Adolf Hitler şi discutau situaţia de pe front, precum şi ofensiva preconizată pentru vara acelui an. După eşecul încercării de a cuceri Moscova, Hitler era decis să lovească într-un punct cu valoare strategică şi, deopotrivă, simbolică: Stalingrad, oraşul lui Stalin (numit astfel în aprilie 1925) de pe malul de vest al fluviului Volga. La începutul lunii iulie a aceluiaşi an, trupele germane şi române încheiau cucerirea Peninsulei Crimeea, drept care toate forţele Germaniei - şi ale aliaţilor - de pe Frontul de Est erau îndreptate spre Stalingrad. La 17 iulie începea bătălia Stalingradului - iar înaintarea iniţială a Armatei a 6-a germane părea de neoprit, ruşii fiind împinşi până la fluviul Don. Spre sfârşitul acelei luni, Stalin dădea Ordinul pe armată nr. 227 - scurt şi fără echivoc, mesajul lui era Niciun pas înapoi! 

Dar printre cei aflaţi pe front, în tabăra opusă Armatei Roşii, acest mesaj a fost atunci doar unul drintre altele - şi, oricum, părea mai curând o fanfaronadă a unui conducător perdant decât un mesaj în stare să întoarcă roata istoriei. La începutul lunii august 1942, trupele germane aproape încheiaseră încercuirea celei mai mari părţi din Armata a 62-a sovietică. La 23 august, nemţii ajungeau pe malul Volgăi, la nord de Stalingrad, izolând total Armata a 62-a. încercările sovietice de rezistenţă păreau sortite eşecului. Populaţia civilă din Stalingrad fugea în masă, lăsând la faţa locului trupe sovietice prinse între două orizonturi fără ieşire: pe de o parte, avansul aparent de neoprit al Wehrmachtului, iar pe de altă parte, încăpăţânarea lui Stalin de a nu permite niciun pas înapoi. La 14 septembrie, drama părea jucată: forţele germane pătrundeau în oraşul Stalingrad şi cucereau, în primele ore ale dimineţii, un dâmb de pământ cu oarecare valoare strategică - numit Kurganul lui Mamai -, iar mai apoi gara centrală a oraşului. Era abia începutul unui calvar pentru toţi cei implicaţi. A doua zi, gara va fi recucerită de soldaţii roşii, iar Kurganul lui Mamai îşi va schimba, în următoarele luni, de opt ori ocupanţii - sovieticii vor reveni asupra lui frenetic, la fel şi germanii, totul într-un carusel marţial incredibil.