PROLOG 

Întâmplările care vor fi povestite în paginile următoare au avut loc într-o vară, întrun orășel albanez de pe litoral. Era o vară frumoasă, atât de frumoasă încât te scotea din minți, pentru că veri ca aceea nu pot fi decât la sfârșit de secol nebun. Decorul nu era mai puțin minunat: țărmul mării, cu mulțimea lui de plaje minuscule, promenada orașului, ce urma linia țărmului, cafenelele, berăriile și, în fine, hotelul cel mare, cu terasa așezată la doi pași de plajă, locul cel mai bun, după unii, să-ți bei cafeaua de dimineață, toate acestea îți sporeau senzația că te afli în mijlocul unei ambianțe de lux. Două insulițe nelocuite vizavi, cu toate urmele și resturile găsite acolo: chiștoace de țigară, rujuri și prezervative folosite, probabil, de personajele acestei istorii, obiecte ce nu păreau să fi jucat vreun rol în aceste evenimente. Din contră, teatrul antic de la Butrint, pierdut în fundalul peisajului, deși nu se zărea cu ochiul liber din cauza distanței la care se afla, se bănuia că ar fi avut un oarecare rol în desfășurarea evenimentelor. Dar asta se întâmpla mulți ani după aceea, în timpul procesului spectaculos în care ziariștii, psihiatrii și reprezentanții Tribunalului Internațional de la Haga au încercat să dezlege misterul crimei. Conform dosarului de anchetă, câteva dintre personaje cutreieraseră printre ruinele teatrului, ba chiar șezuseră pe treptele lui de piatră, ceea ce n-ar fi putut încurca ițele mai mult decât erau. 

Cât despre celelalte opinii, conform cărora influența teatrului nu putea fi directă, ci foarte subtilă, și asta chiar în modul în care se combinau faptele, căpătând concentrarea și dramatismul pe care doar scena le poate crea, ei bine, toate acestea au fost considerate fantezii de scriitor. Între timp, spre mirarea tuturor, judecătorii de la Haga nu au părut niciodată indiferenți atunci când, în timpul procesului, teatrul era pomenit întâmplător. După cum a explicat mai târziu unul dintre aceștia, ei se așteptaseră ca inculpații să folosească teatrul drept circumstanță atenuantă ori de câte ori venea vorba despre felul cum apăruse ideea crimei. Se așteptaseră, cu alte cuvinte, ca inculpații să se dezvinovățească sau să-și apere superiorii făcând ceea ce nu se făcuse niciodată în cursul unui proces penal: să arunce vina pentru ideea crimei asupra unui teatru părăsit. Cei care au urmărit evenimentele de la început nu au putut să nu observe că frumusețea anotimpului și a locului aceluia se potrivea cu cea a personajelor dramei. Majoritatea acestora erau băieți și fete frumoase, veniți acolo din diferite orașe albaneze, și mai ales din Tirana. Se deosebeau de restul turiștilor prin hainele moderne, prin modul cum se comportau, cum vorbeau, ba chiar și cum țineau ceașca de cafea în mână. Mai târziu, în povestirile rudelor sau ale prietenilor, păreau și mai frumoși, așa cum ni-i imaginăm mai mereu pe toți cei care au pășit spre moarte și neant. Acesta trebuie să fi fost motivul principal pentru care grupul celălalt, al agenților care se ocupaseră de urmărirea lor, pusese atâta zel în cumplita lor vânătoare. 

Nici soarta teribilă a celor urmăriți, nici salvele de armă sau hăituirea cu câini nu le topiseră ura ce-i torturase în tot timpul misiunii. Între cele două grupuri se mișca o mulțime neutră sau cvasineutră: salariați în concediu veniți de peste tot din Albania, pierde-vară, turiști scandinavi ajunși pentru prima oară aici, câteva prostituate care treceau când de partea unora, când a altora, martori de ocazie care fie n-au înțeles nimic, fie s-au temut să înțeleagă ceva. Toată această adunătură se învârtise săptămâni întregi prin zonă, uneori întâlnindu-se, alteori trecând unii pe lângă alții ca orbii. Ba chiar și cei care reușiseră să se apropie mult mai intim, așa încât să-și amestece trupurile, săruturile și sperma, ajungeau la un moment dat să treacă anonimi unul pe lângă celălalt și așa, străini, ca niște umbre, să se îndepărteze fără să se mai vadă vreodată.