Încă două zile până la solstiţiul de iarnă; anul se pregăteşte se întoarcă foaia. De-a lungul acelei zile friguroase, oraşul şi satele din împrejurimi lâncezeau în nemişcare. La cinci grade sub punctul de îngheţ, pământul era pregătit de vreme rea. Zăpada acumulată în nori părea că nu vrea să cadă. Şcolile din suburbii erau închise, oamenii stăteau închişi în case, trotuarele erau îngheţate bocnă, iar pe străzi era polei. Soarele arunca o lumină palidă pe bolta cerului. Apoi, chiar înainte de lăsarea întunericului, a început să ningă. 

A ţinut-o aşa mai bine de cinci ore, iar stratul de zăpadă creştea cu câţiva centimetri în fiecare ceas. În seara aceea încercam să lucrez la biroul meu, dar gândul îmi tot fugea la ninsoare. Mă întrerupeam întruna, ridicându-mă să privesc pe fereastră. Zăpada cădea prin dreptul luminii portocalii a unui stâlp de iluminat, iar fulgii dolofani păreau nişte scântei împrăştiate de un furnal. Ninsoarea s-a oprit în jurul orei opt seara. Un ceas mai târziu, am ieşit să mă plimb, luând cu mine o sticlă de whisky ca să-mi ţină de cald. Am mers aproape un kilometru pe drumuri neumblate, pe care zăpada aşternută era curată şi fără urme de paşi. 

Casele deveneau tot mai rare. Unele nu aveau draperiile trase; eram martorul serilor petrecute în familie, al jocului de umbre şi lumini al televizoarelor şi al murmurului lor nedesluşit. Frigul mi-a pătruns în oase. Pe cer licărea o puzderie de stele, iar luna învăluia ţinutul într-o lumină argintie. La marginea dinspre sud a suburbiei am trecut pe lângă ultimul stâlp de iluminat aflat lângă o tufă de păducel, iar alături am zărit o deschizătură în gardul viu de la care pleca o cărare lăturalnică. Am pornit de-a lungul ei, mergând către est-sud-est, până ce am dat de o culme calcaroasă care, în întuneric, părea mai degrabă o cocoaşă de balenă. Spre nord, se vedeau luminile strălucitoare ale oraşului, iar în vârful turnurilor şi al macaralelor licăreau lumini roşii de avertizare pentru aeronave. Zăpada îngheţată scârţâia sub apăsarea paşilor. Spre apus, am zărit o vulpe care străbătea câmpul în pas vioi. Luna strălucea atât de puternic, încât totul avea o umbră bine conturată, negru pe alb, precisă ca o tăietură dintr-o gravură în lemn. Ramurile cornilor desenau adevărate zebre pe cărare, iar păducelul arunca umbre dantelate. 

Copacii păreau împodobiţi cu volănaşe de zăpadă, căci pe crengi şi pe rămurele stratul de nea aşternut era gros de două degete. Omătul înfrumuseţa ţinutul, iar lumina lunii îl făcea să pară mai întins. Acea cărare era cea pe care o străbătusem cel mai des de-a lungul vieţii. E un drumeag relativ recent, care nu putea să aibă mai mult de cincizeci de ani. Spre răsărit, gardul viu, înalt de doi metri şi jumătate, e din păducel; spre apus, arbuştii sunt mai tineri – un amestec de păducel, porumbar, alun şi corn. Nu e un loc frumos în adevăratul sens al cuvântului, dar îi apreciez caracterul tainic, mărginit cum e pe ambele laturi de câte un gard viu insinuat discret între câmp şi drum. Vara, vedeam acolo mici stoluri de sticleţi neastâmpăraţi care îşi luau zborul din tufele de scaieţi şi aterizau apoi tot mai departe, pe măsură ce mă apropiam de ei. În acea seară, cărarea devenise o alee cenuşie înzăpezită. Am mers dea lungul ei până la pădurea de fagi de pe culmea în formă de cocoaşă, trecând de la solul argilos la unul calcaros. La liziera îndepărtată a codrului, m-am strecurat printr-o breşă mărginită de iederă şi am ajuns în câmpul de dincolo de pădure, care se întindea pe şaisprezece hectare de teren.