— Ce pui la cale? Cuvintele îl luară prin surprindere. Dar apoi Malcolm Benson își aminti motivul chicotitului pe care nu și-l putu reprima. Se întoarse de la chiuvetă, cu zâmbetul încă întipărit pe chip. Așezată la masă, Harriet ține o cană de ceai cu grijă între mâinile ei mici. Era cana ei preferată – cea cu Snoopy. Avusese grijă ca pe aceea să i-o dea în dimineața asta deosebită. Sprâncenele îi erau arcuite în acel fel duios, special. Unul dintre lucrurile care îl atrăseseră la ea cu treizeci de ani în urmă. Scutură spuma de săpun de gălbenele, apoi își atinse cu un deget latura nasului. — Nu-i așa că ai vrea să știi? spuse el. Harriet lăsă cana jos pe suportul de pahare din rafie. — Pui ceva la cale. — Mereu pun ceva la cale, spuse el. Știi asta. Planuri și urzeli. Îl privi cu ochi strălucitori. — Ce este? — Va trebui să aștepți. Se întoarse din nou cu fața la chiuvetă. Își înmuie mâinile în spumă. Știa că se va uita fix în ceafa lui, încercând să-i citească gândurile. — Ziua mea este abia peste o lună, spuse ea cu un aer degajat. El rămase tăcut. — Asta e? Are ceva de-a face cu ziua mea? O privi peste umăr. La cincizeci de ani era încă inocentă ca un copil și plină de admirație. — Este un cadou. Dar nu pentru ziua ta. Nu putea să aștepte atâta vreme. — Malcolm, acum mă tachinezi. Spune-mi. Te rog! Sperase să mai tragă puțin de timp, dar n-ar fi fost corect față de ea. În plus, el era la fel de entuziasmat ca și ea să scoată totul la lumină. Ținuse secretul pentru el mult prea mult timp. — Bine, spuse el. Așteaptă aici. VP - 3 Își scoase mănușile și își dădu jos șorțul. În timp ce se îndrepta spre ușa de la bucătărie, o văzu pe Harriet cum bătea din palme de nerăbdare. Zâmbi în timp ce merse până în camera mică ce îi servea drept birou și înapoi. Era un moment important pentru amândoi. Încununarea unui efort uriaș și a unei răbdări imense. Se opri înainte să intre din nou în bucătărie. — Închide ochii. Nu trișa. — Bine, spuse ea. Nu mă uit. Promit. El intră pe ușă, cu cadoul în brațe. Harriet stătea cu mâinile la ochi. Degetele îi tremurau imperceptibil. — Bun, spuse el. Acum poți să te uiți. Harriet își dădu încet mâinile la o parte. Pe chipul ei se citi mai întâi nedumerire și apoi uimire când văzu cartea mare, legată în piele. — Este… este albumul. Malcolm încuviință. Știa că Harriet era pe cale să izbucnească în plâns și deja simțea cum o lacrimă îi ajunsese în colțul ochiului. Își ridică privirea și o întâlni pe a lui. — Nu se poate! — Ba da. — Ai găsit unul? Malcolm zâmbi.