Introducere 

„Bună, Dominic. Cum de participi anul acesta? Am auzit că ai patruzeci și doi de ani.“ Iată întrebarea pe care mi-a pus-o un student american de șaptesprezece ani, în prima zi a Campionatului Mondial de Memorie din 1999. Am aflat că își exersase memoria preț de șase ore pe zi, în ultimele șase luni, și venise la Londra cu un singur scop: să devină campion mondial al memoriei. Deși cred că întrebarea făcea parte din strategia lui de joc, nu puțini ar găsi comentariul deplasat. Un student sclipitor de șaptesprezece ani are un avantaj clar în fața unui moșneag de patruzeci și doi, ca mine. La urma urmei, nu se spune că memoria începe să te lase odată cu trecerea anilor? Până în 1988, împărtășeam și eu aceeași părere, perpetuând un bine cunoscut mit despre memorie, anume că vârsta e sinonimă cu uitarea. În 1988, însă, am luat parte la un eveniment care avea să-mi schimbe viața. Am asistat la performanța lui Creighton Carvello, care a memorat în mai puțin de trei minute un pachet de cărți amestecate la întâmplare – o ispravă care l-a ajutat să intre în Cartea Recordurilor. Eram stupefiat. 

Cum se poate să înlănțui în ordine perfectă cincizeci și două de informații, fără legătură între ele, într-un timp atât de scurt? Însuflețit și dornic să descopăr secretul lui Creighton, m-am înarmat cu un pachet de cărți și, vreme de trei luni, am cercetat potențialul memoriei din dotare. A urmat un curs practic pentru învățare accelerată. Într-un adevărat proces de selecție naturală, am renunțat la ideile nereușite și le-am rafinat pe cele care dădeau rezultate. Pe măsură ce progresam, simțeam că trezesc uriașul din mine. Pentru prima oară de când mă știam, nu doar memoria, ci și puterea mea de concentrare și imaginația dezvăluiau un potențial de care nu fusesem vreodată conștient. Descopeream, fără să-mi dau seama, arta memorării și tehnicile de memorare întrebuințate de vechii greci cu peste două mii de ani în urmă.